Personale

Despre lipsuri mai mult sau mai puţin evidente

De ceva vreme caut iar bonă. Îmi este din ce în ce mai greu fără ajutor, în plus recunosc că-mi lipseşte mult timpul dedicat activităţilor profesionale, pe care vreau să le reiau în mare forţă. Am micşorat numărul criteriilor de selecţie, astfel încât recrutarea a mers de data asta bine: au fost peste 30 de aplicante. Apoi s-a întâmplat ca lucrurile să ia o turnură neasteptată şi să pun o scurtă pauză procesului. Miercuri dimineaţă primesc un mesaj nervos, chiar jignitor prin care mi se atrage atentia ca încurc lumea. Ok, am greşit, îmi cer scuze, dar atrag atenţia semnatarei că nu prea respectă criteriile de selecţie: am cerut o persoana blândă şi răbdătoare şi-mi răspunde o femeie nervoasă si agresivă. Ceea ce a dezlănţuit războiul. Şi cum ameninţările au devenit patologice pe măsură ce am râcâit puţin situaţia – defect profesional, nu mă pot abţine – am decis că-i lipseşte o doagă şi am lasat-o în pace. Nu înainte de a obţine promisiunea că nu va mai lucra ca bonă, întrucât nici nu o pasionează (zice ea) şi nici nu i se potriveşte (zic eu). Defect profesional, ...
Citește mai mult »

Ce am învăţat de la mama?

Să gătesc. În ciuda faptului că nu mă lăsa să o ajut, motivând ca am timp sa mă satur de muncă, îmi plăcea să chibiţez pe lângă ea. Gătea excelent. Era maestră în a drege maioneze şi icre, nu de putine ori veneau verişoarele noastre cu castronul “tăiat” în mână pentru a fi salvat de tomberon. Nu ştiu cum făcea, dar le aducea pe calea cea întreagă. Făcea torturi senzaţionale, în ciuda faptului că nici ingredientele şi nici ustensile de bucătărie nu erau la îndemână. Eu sunt un biet epigon, dar faptul că ştiu să pun în oală chestii comestibile i se datorează. Să iubesc. A fost cea care ne-a iubit total, complet, fără condiții. Pe toți. Întotdeauna. Să glumesc. Avea un soi de umor ascuns, un limbaj aparte și capacitatea de a se ridica deasupra situațiilor stresante râzând de ele. Autoironia intra în arsenal. Să cresc. Să mă cresc pe mine și pe cei din jurul meu. Avea o ambiție nemăsurată și o dorință ca toți cei din jur să se ridice, să-și depășească limitele, condiția, așteptările. Să citesc. A ...
Citește mai mult »

De modă veche

Azi ţin să punctez câteva dintre tendinţele în materie de parenting şi educaţie, pentru că văd destul de mulţi părinţi desueţi în jurul meu: Competiţia e ciumă. Îţi duci copilul la concursuri şcolare? Îi cumperi coroniţă la sfârşit de an? Nasol! Va sfârşi depresiv, anxios, debusolat. Va fi un adult inadaptat, incapabil să ia viaţa ca pe un dat frumos ce este. Aşa o fi modern, dar realitatea veche de când lumea ne contrazice. Mie mi se pare că tot ce e frumos în viaţă se câştigă prin competiţie: o persoană mişto care îţi devine jumătate, un loc de muncă tare care să-ţi ofere un confort financiar, social, personal. În afara competiţiilor proprii şi personale, ne plac teribil cele ale altora. Zilele acestea tocmai ce urmărim spectacolul unui campionat de fotbal şi cred că audienţele îmi dau dreptate. Eu zic că problema nu este competiţia, ci modul în care ne raportăm la ea. Trebuie să alegem înţelept, să ne antrenăm corespunzător şi mai ales să ştim cum să ne remontăm după un eşec. Pentru că aici este de fapt marele câştig. Cine blamează competiţia nu înţelege că însăşi viaţa ni se datorează ...
Citește mai mult »

Copilul din noi

Drumul spre parc trece pe lângă un chioşc de ziare. Şi pentru că ziarele s-au cam rărit, ghereta este plină cu jucării de plastic, din acelea chinezeşti, ieftine, prost finisate şi ambalate. Am cedat o dată rugăminţii de a lua o puşcă. A doua oară am aplanat un potenţial conflict cu un pistol. Mi s-a parut o afacere să dau 9 lei contra unui drum liniştit acasă. Dar aşa cum îi stă bine copilului, instistă acum prin metoda clasică “dat cu fundul de pământ” să-şi completeze colecţia. Lucru pe care nu intenţionez să-l încurajez, oricâtă linişte m-ar costa. De dimineaţă s-a repetat scenariul. Ne-am întors mintenaş acasă întru calmarea spiritelor. Şi ne-am întâlnit la lift cu vecinul nostru. Supărat, copilul urcă în lift fără să salute şi să socializeze, aşa cum face cu toti colocatarii şi pensionarii de pe o rază de 5 km pătraţi. – Ce mai faci? este întrebat. Şi se dezlănţuie seria de bombăneli: – Eu am vrut pistol. Ce mare lucru un pistol? Şi mama nu m-a lăsat să-mi iau! Eu am vrut pistolul ăla cu verde. În ciuda debitului verbal, pe ...
Citește mai mult »

Decizii care ne prind din urmă

Pe când am definit unul dintre primele chestionare de evaluare a performanţelor, un indicator esenţial pentru poziţiile manageriale mi s-a părut a fi promptitudinea deciziei. Rapiditatea asta de a rezolva ceva, include şi ştiinţă, şi putinţă, dar mai ales curaj, puterea de a urmări efectele, de a vedea ce iese, eventual de a o drege la nevoie. Înseamnă încredere în forţele proprii, dar nu una oarbă ci bazată pe abilităţi şi cunoştinţe reale. Şi mai ales presupune concentrare asupra a ceea ce este cu adevărat important, obiectivul final, şi cunoaşterea eventualelor pagube/ victime colaterale. Ca manager de departament al unei companii, promptitudinea deciziei este aşadar importantă. Dar ca manager al propriului departament, cel care cuprinde cariera, familia, viaţa personală, deciziile de zi cu zi, n-ar trebui să conteze? Chiar contează, şi al naibii de tare. Eu ştiu că toate deciziile pe care le-am născut greu, care au presupus analize şi post-analize, care au întors problema pe toate părţile şi încă două-trei suplimentare, care m-au ţinut trează nopţi şi bleagă zile, mă bântuie încă. Mă chinuiesc, mă răscolesc, nu mai rezist, vorba cântecului. Şi cele luate rapid, fără anxietatea ...
Citește mai mult »

Despre greşelile părinteşti

Mă amuză întrucâtva setea multor părinţi de a fi perfecţi. Citesc, se documentează, discută asiduu şi fervent, arată cu degetul, analizează situaţii complexe în speranţa că nu vor greşi în meseria părintească. Între timp dau greş la fel ca noi, cei care suntem mai relaxaţi. Şi suntem aşa nu dintr-un complex de superioritate sau pentru că nu am avea motivaţia de a învăţa, ci pentru că ştim că lucrurile o pot lua atât de imprevizibil razna, încât nici măcar cel mai complet compendiu despre educaţie nu ne poate salva. Alimentaţia copiilor a devenit un tabu. Mi-e frică să vorbesc despre asta, deja pentru mulţi a devenit o religie în toată regula ceea ce bagă în gură. Să nu mă credeţi când vă spun, dar am vazut cu ochii mei: când copiii cresc şi influenţa parentală descreşte, va veni momentul în care vor avea propriile alegeri alimentare. Aşa cum îşi aleg şi hainele, muzica sau prietenii, aşa vor alege dacă mănâncă sau nu carne, fast-food, crud sau gătit, mult sau spre deloc. La capitolul sănătate e mai dihai problema. Ba vaccinăm, ba tratăm cu usturoi, ...
Citește mai mult »

Capra cu doi iezi

“Capra cu trei iezi” rămâne în topul preferințelor la poveștile de seară. Deja știu că atunci când iezii se ascund voi fi corectată: “iedul mijlociu s-a ascuns în copac nu în copaie” în ciuda protestelor mele repetate că nu are nimeni copaci în casă. (E drept că defunctul Dinu Patriciu avea, am văzut eu la televizor, dar cu o floare nu se face primăvară, că tot suntem la botanică.) Iar când descriu meniul de la ospățul lupului, copilul va adăuga ciocolata care i se pare alimentul suprem. Uneori patinează şi ideile mele, că doar nu-i cu copyright! Aseară însă povestea a devenit de-a dreptul originală. Mă bate gândul de întrebări didactico-suplimentare și încep: – A fost odată o capră care câți iezi avea? – Doi! îmi răspunde prompt cel mic. – Doi? Adică unul mic și unul mare sau cum? – Da, unul mic și unul mare. – Păi și cel mijlociu unde era? – La Bacău! mi se întoarce rapid răspunsul. Ce căuta iedul mijlociu la Bacău, rămâne un mister. Dar mare noroc a avut cornutul călător, pentru că aseară a reuşit să scăpe de gura lupului…
Citește mai mult »

Ce m-a învăţat maternitatea?

Chestii esenţiale, care mă fac un om mai bun, mai puternic, mai destoinic: Să am stomacul tare. În tinereţea zbuciumată, orice miros cu iz non-floral mă făcea să capăt brusc o culoare gălbuie a pielii, să simt stomacul în rebeliune şi să capăt înţepături la ficat. După două serii de meconiu, de schimbat scutece post-diversificare, de fugărit muci şi de şters cu ce e la îndemână, jur că nu mă mai sperie nimic. Dinţii de lapte mumificaţi prin sertare mă fac să zâmbesc şi dacă nu găsesc seara nişte bale îmmuiate în biscuiţi sau o dâră de mucozităţi întinsă pe pantaloni mă simt vinovată că nu am petrecut destul timp acasă. Să nu mai folosesc raţiunea pentru a pune capăt unei dispute, pentru că nu ajută. Când doi se ceartă, indiferent de vârsta lor, fiecare adeversar îşi cunoaste propria artilerie şi este încapabil să rezoneze la ceea ce i se arunca din cealaltă parte. Abia când ai copii realizezi cu adevarat ca raţiunea nu îşi are rostul, că orice argumente sunt inutile şi ca mai bine spui sau faci ceva paradoxal, ...
Citește mai mult »

Copilul spân şi migrena – poveste contemporană

Cel mic vine la mine cu faţa aceea: “mi s-au înecat toate corăbiile şi-mi plouă şi în casă”. – Uite, mama, nu am spâncene… Mă uit (un pic bolând pe motiv de surprindere) şi constat că sunt la locul lor. Ambele. Nevătămate. Cam invizibile, datorită blondului deschis, dar deasupra ochilor, aşa cum le stă bine sprâncenelor. – Ba da, pui, ai. Vrei să ţi le arăt în oglindă? Uite, sunt la locul lor! – Ba nu, nu am. Nu am spâncene. Ce mă fac? [Insert puppy eyes here] Mi-am propus să nu mai combat când cei din jur sunt fermi în păreri, aşa că am conchis, înăbuşindu-mi un zâmbet: – Lasă, iubitule, că-ţi cresc ele! Am riscat. Muult. În momentul următor urla de-a dreptul îndoliat de lipsa sprâncenelor. Încurcată, încerc iar varianta cu raţionalul, explicându-i că sunt la locul lor. Degeaba. Copilul plânge cu foc, suferinţă nedisimulată si lacrimi reale, crezându-se spân. Mă rog să trăiesc un miracol, şi fie să apară misterioasele sprâncene, fie să dispară migrena mea cea meteodependentă şi la fel de puternică precum durerea pruncului de lângă mine. Cere şi ţi se va da! Cu şiroiul de lacrimi curgând, se apleacă şi ia ...
Citește mai mult »

Zewa poate strica relații. Sau nu

Săptămâna trecută a fost una cu planete aliniate defectuos. Catastrofal aproape. Devorator de nervi. Execrabil. Exasperant. Pur și simplu nasol. Având deja experiență știu că există două opțiuni: să îngreunez lucrurile, enervându-mă temeinic sau să aștept cuminte ca lucrurile să se așeze. Ceea ce am și încercat. După a doua noapte nedormită, când deja vedeam ca printr-ul caleidoscop de oboseală și stres, vine momentul în care ne reunim cu toții să o luăm spre casă. Îmi pup omul de bun venit și nasul meu de soacră cu două nurori în devenire se activează: – Îți miroase barba a frezii, remarc buimacă. Barba, fața… – Am un parfum nou la birou, încearcă omul să justifice izul floral. – Și miroase a frezii? -Nu cred…, bate în retragere. Urcăm în mașină, eu tăcând suspect (jur că de la oboseală), el evident încurcat de barba înfreziată. Om cu experiență în căznicie fiind, știe că unde nu se spun cuvinte se țes scenarii cu potențial periculos. Așa că încearcă să lămurească treaba. Și-a amintit de un Glade de la birou. Apoi de un alt parfum. Nimic cu frezii. Clar că ...
Citește mai mult »