Personale

Frica

De câteva săptămâni piticului îi este frică de întuneric. Vrea să doarmă cu lumina aprinsă pentru că vine un nene iuiât (urât) și îl ronțăie. Azi îmi dă un urs mănușă să ne jucăm. Musti. Și aduce pe rând jucării, despre care plușul îi povestește bine cocoțat pe mâna mea. Vorbim despre o mașinuță roșie, un telefon vechi, un ciocan din trusa de scule. Apoi aduce un dinozaur galben de plastic. Ursul îl aruncă pe pat. “Ce ai pățit, iusuleț?” “Mă sperie, așa cum te sperie pe tine nenea urât. Ce pot face când sunt speriat? întreabă Musti, care se vede că a citit niște cărți de psihologie. Răspunsul a venit neașteptat de promt: “Fugi, iusuleț! Uite așa fugi!” Și se pune să alerge în cerc prin cameră, dând din mâini și șutând jucăriile. Până și copiii de nici trei ani știu că fuga e cel mai sănătoas leac al fricii. Doar că ei nu o consideră deloc rușinoasă 🙂
Citește mai mult »

Chestiuni

“Mama, eu sunt mic? Tu esti fetiţă? De ce se face seară? Ştii o poveste cu mine? Eu sunt nervos? De ce maşinuţei nu i se deschide uşa? Tu ai fes? Are gust bun? Pot să fac teme? Ursul asta este mare?” Mitraliază cu întrebări. Una după alta, legate ca logică sau total disparate. Atât de surprinzătoare, că uneori mintea mea de adult prins în plasa ţesută de cotidian se blochează în a răspunde. Dar încerc: “Eşti mic, mama!” “Ba nu, sunt mare! Când mă fac eu mic, mă duc la şcoală!” Sau aşa: “Este seară pentru că apune soarele, Cezar!” “De ce apune soarele?” (Să o dau în astronomie sau să aleg calea cea simplă?) “Se duce la culcare.” “De ce se duce la culcare?” (Mă felicit că nu am ales varianta cu astronomia.) “Este obosit. Tu nu eşti?” Şi uite aşa tirada de ce-urilor se stinge. Sau continuă până la epuizarea cuvintelor, ideilor sau a răbdarii. Cred că îmbătrânim atunci când uităm să punem întrebări. Când ni se pare că le ştim pe toate, când considerăm că a fi curioşi nu ne mai stă bine, când orice frază terminată cu semnul chestionării conţine deja certitudinea unui răspuns.
Citește mai mult »

2015 în cifre

1000 de povești spuse, 400 de feluri de mâncare făcute, 500 de îmbrățișări și câteva lacrimi. 2 complimente: “ești dlăguță” și “ești ascultătoare”. Sper că le-a auzit și Moș Crăciun. Cam puține zâmbete. 100 de discursuri moralizatoare. 50 de mașinuțe parcate, bușite, numărate, botezate. 2 animale bolnave: pisica Albița, care pare ok acum și câinele Farad care este destul de grav zilele astea. Un rid nou și un număr inestimabil de fire albe. Prea puține bifate din listă, în general. Un an greu, dar Doamne fere’ de mai rău. Sper ca 2016 să fie mai blând, mai calm, mai social, mai îngăduitor cu mine. Ceea ce vă doresc și vouă!
Citește mai mult »

Minunea

Vine la mine încălțat cu gheata dreaptă în piciorul stâng, bombănind bătrânește: “Caut minunea cealaltă!” Luată ca din oală, îl privesc precum mâța calendarul pe 2016, fără să compilez despre ce miracol ar putea fi vorba. “Unde e minunea cealaltă?” mă întreabă direct, bătând din piciorul încălțat. Deci avem minuni în casă. Asta e… minunat! Să le dibuim pe toate! Mă implic activ în căutare, deși nu am habar ce se presupune să găsesc. Cel mic e și mai implicat. Aruncă niște jucării, se uită pe sub pat, iese pe hol și strigă ca un învingător: “Am dăsit-o! Hai afară, mama!” și apare cu gheata stângă în mână. Mare minune…
Citește mai mult »

Întrebări de baraj

Prima întrebare mi-a fost adresată de cel mic, pe când ne jucam cu maşinuţele: “-Ce eşti tu, mama?” Chiar aşa, ce naiba sunt? Femeie rareori, bucătaresă mai des, uneori şi menajeră. Ce mai sunt în afară de “mama”? Grea dilemă… A doua mi-a fost pusă de o doamnă onorabilă, într-un demers politicos, dar teribil de încuietor pentru mine: “-Cu ce vă mai lăudaţi?” Cu ce mă laud?!? Am scotocit mult în cotloanele memoriei şi din m-am speriat: în ultima vreme nu prea găsesc motive de fală. Am de lucru aşadar, pentru că trebuie să aflu ce sunt şi cu ce mă laud.
Citește mai mult »

Vreau. Nu vreau.

“Nu vreau măr! Nu vreau senviş! Nu vreau frunze! Nu vreau ursuleţ! Nu vreau suc! Nu vreau mama! Nu vreau maşinuţe! Nu vreau afară! Nu vreau ţup! Nu vreau cartofi! Nu vreau pui! Nu vreau Subaru! Nu vreau Domneşti! Nu vreau nimic!” Este discursul servit azi de cel mic. Este incredibil câte a putut enumera într-un singur of. A rezumat toate rugăminţile mele şi dorinţele lui din tot sfârşitul ăsta de săptămână: nu vrea nici ce vreau eu, nu vrea nici ce vrea el. Nu vrea nimic. În tot nihilismul ăsta eu vreau atât de multe: vreau să nu mai crească întruna numărul acela fatidic, început cu 27. Vreau puţină linişte. Vreau soare, vreau să salvez begonia, vreau o pauză de “nu vreau”. Vreau o repriză de plâns în hohote, vindecător. Vreau să înţeleg. Vreau să tot vreau.
Citește mai mult »

Erupţii

În general, evenimentele istorice m-au prins în momente delicate: Revoluţia din 1989, mineriadele, exploziile din 9 septembrie, Revoluţia #Colectiv, toate se leagă de evenimente personale unele dureroase, unele amuzante, altele pur şi simplu de neuitat. Pentru că sunt soră cu natura, aşa cum m-a învăţat balada Mioriţa, chiar şi ultima eclipsă totală de soare a avut drama ei, despre care am scris la un moment dat. De o săptămână mă lupt cu o erupţie dentară. Nu a mea, oricât mi-aş dori niste dinţi noi, ci a celui mic. Molarii par a ieşi mulţi şi simultan, fapt care provoacă o agitaţie diurnă şi mai ales nocturnă tare greu de dus. Agitaţia e la copil, la mine e un soi de haos mental, astfel că pe lângă obişnuita confuzie dreapta – stânga, au apărut acum şi altele: sus – jos, aproape – departe, luni – sâmbătă. Revoluţia curentă m-a prins aşadar în imposibilitatea de a protesta. Mi-e frică să nu adorm în picioare, asemeni unui cal. Sau ca acel consilier prezidenţial, în mijlocul evenimentelor, riscând să ajung un meme ridicol şi viral. În plus, toate episoadele se derulează mult prea repede faţă de viteza mea de reacţie: un accident nefericit, proteste neconvingătoare, un ...
Citește mai mult »

O moştenire: cheful de revoluţii

Zilele acestea m-a apucat, pentru a nu mai ştiu câta oară, revolta. Mă apucă des, recunosc. Şi m-am întrebat de unde vine cheful ăsta de revoluţii. Pare a fi moştenire de familie. De la tata. Am copilărit pe vremea lui Ceauşescu, Revoluţia m-a prins la fix 14 ani. Cine cunoaşte vremurile, ştie ca nu mişcai în front. Respectai regulile, cântai ode partidului şi conducătorului iubit la cerere si votai cu cine trebuia. În contextul ăsta, iată şi alte amintiri de-ale mele: Spectacol-concurs de muzica uşoară la care ne-am prezentat în familie. O aglomeraţie teribilă, pentru că rareori prindeai distracţii din astea superficiale. Juriul avea un rând de scaune de catifea, iar rândurile din faţă şi din spatele lui erau goale. Paranoia specifică vremurilor, să nu stea omul de rând în apropierea protipendadei comuniste. Mulţi oameni erau în picioare, dar rândurile acelea rămâneau goale. Nu aveti idee dihai scandalul a generat al meu tată pe tema asta. Că el ne înghesuie în picioare în timp ce există scaune goale în sală. Şi nu aveţi idee cum se uitau spectatorii la noi: ca si cum eram ...
Citește mai mult »

Lupte grecomane

Ar fi trebuit să fiu băiat. N-am fost, dar asta nu l-a împiedicat pe tatăl meu să spere că mă voi transforma într-unul. Aşa că mă ducea la meciuri, aprecia mai mult ţinutele mele sport şi mă implica în jocuri băieţeşti. Iar mie imi plăceau la fel de mult luptele grecomane (inspirate din greco-romanele văzute la Olimpiade) în care eram lăsată să câştig, ca şi împletitul părului păpuşilor sau confecţionatul de haine. Poate de aici mi se trage obsesia de a mă lupta până la epuizare pentru lucrurile importante pentru mine. Mi-am închipuit că voi câştiga ca în copilărie. Iar finalul va fi întotdeauna cu râsete şi îmbrăţişări. Şi am greşit. În primul rând, am ales eronat luptele. Unele trebuiau abandonate din faşă, înainte să înceapă. N-au meritat timpul şi energia mea. Apoi am greşit când am ales durata statului pe metereze. Ar fi trebuit să mă opresc atunci când am realizat ca o victorie nu mă va ajuta cu nimic. Frica de eşec a fost o altă greşeală, pentru că uneori lipsa de izbândă se dovedeste a fi mai bună decât reuşita. “O lupta-i viaţa; deci te luptă”, dar cu cap, înţelept, dozat, cu instinct de conservare. Altfel ajungi ...
Citește mai mult »

Dialoguri

Din seria “Culinare”: Pe plajă, îmi oferă o îngheţată făcută de el. O piatră alba, alungită, pe care trebuie să o savurez. – Bună ţata? – Bună, excelentă chiar. Să mai faci! Ce reţetă ai folosit? întreb eu. – De… ţată, îmi răspunde. Din seria “Cine e mamuţa?”: Acasă, ne hârjonim. – Măi, maimuţă! îi zic. Cine e maimuţă? intreb retoric. – Ceacea (Cezar)! – Cum Ceacea? Numele tău nu este Cezar? – Nu, e mamuţă! Din seria “Bond, Puiu Bond”: Îl strig: – Cezar! Îmi răspunde: – Nu Ceacea! Puiu’ mamii! Am aşadar încă un partener de discuţii pe cinste. La fel de pus pe şotii şi pe vorbă ca şi ceilalţi din casă.
Citește mai mult »