Personale

Când viața îți ia borcanul de limonadă

Sunt răcită și buna mea dispoziție depinde acum de limonada cu miere și ghimbir combinată cu eficacitatea picăturilor de nas. Când viața îți dă răpciugă, bagă niște limonadă, cum ar veni. Azi însă, dis-de-dimineață, am spart borcanul uriaș în care prepar licoarea. S-a făcut țăndări și în loc să-mi savurez paharul, am purces la a mătura, aspira, duce gunoiul. Deloc plăcut. M-am simțit ca în copilărie când scăpam bomboana din gură de față cu ai mei, care o aruncau la gunoi. Inutil de precizat că fără adulți în preajmă nu ar fi ajuns acolo. Am făcut totuși limonada refolosind un PET și regândind procesul tehnologic. Și mi-am sunat copilul cel mare, plecat într-o excursie cu bunicul să aflu cum merge cu distracția. M-a întrebat direct, semn că simte ca și mine când omul nu-i în toanele lui: “Ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine.” Răspund că nu-i nimic, mi se pare stupid să fac atâta caz de la un borcan spart. Asta nu-i problemă serioasă. “Zi-mi ce e.” Explic copilului ce mi-a stricat zen-ul cu ziua în cap. “Borcanul avea limonadă în el?” “Nu!” “Păi ...
Citește mai mult »

Superficiale

Cu ceva vreme în urmă m-am decis să urmăresc pe Instagram câteva bloggerițe de fashion din generația mea. Am zis că poate găsesc puțină inspirație și renunț încet-încet la uniforma de mamă (blugi+ceva deasupra). Am ales câteva profile și am purces la a vedea ce se mai poartă. Ca în orice proces de schimbare, mai întâi m-au iritat teribil. Nene, sunt scoase din cutie la prima oră a dimineții, coafate, aranjate în detaliu, așa că m-am simțit mai mult decât aiurea privindu-le. “Femeile astea nu au altceva de făcut? Cât timp alocă aranjatului? Ele copii au? Și dacă au, nu le deranjează părul/ cămașa/ pantalonii cei deschiși la culoare?” Lucrurile au devenit pe parcurs și mai enervante, pentru că am realizat nu doar că fac și alte chestii din punct de vedere profesional, dar au și copii și viață socială. Nu mă acuzați de naivitate, mi-e clar că lucrurile nu sunt atât de roz și aranjate în viața lor precum ne arată social media. În plus este meseria lor să arate bine, asta vând, asta promovează. Totuși, ponderând serios imaginea ...
Citește mai mult »

Cezăreasca

– Hai să monțelu! propune deodată piticul. Ce face? Nedormită, cu un singur neuron funcțional, și ăla bălălau, nu compilez. – Ce monțel, puiule? Își freacă mâinile și repetă incantația. O iau prin eliminare: nu vrea să se spele pe mâini, nu vrea să se joace cu nimic familiar, insistă cu fluturat de mâini și monțel. Am ținut-o așa un sfert de oră, încercând și eșuând să înțeleg ce vrea. Îl rog să aleagă alte cuvinte și o face: – Mama, am avut ou de kinder? (Avut.) Are oul cățel? (Adică surpriza din mijloc, dacă prima oară a fost cățel, așa îi rămâne numele.) – Are, e la mine în poșetă! – Păi hai să monțelu! Și am montat cățelul. Care era de fapt un panda pus pe kung-fu, dar și mie îmi pare că monpanda n-ar fi sunat bine deloc. Nina Cassian scria în spargă, eu sunt începătoare în cezărească. Dar vin puternic din urmă! 🙂
Citește mai mult »

Ce mi-aș fi învățat fetele (dacă aș fi avut)

Mi se pare extrem de greu să crești fete întregi la cap și la suflet în zilele noastre, când presa sexualizează femeia în mod exagerat, piața muncii încă ne ține într-un perpetuu dezavantaj, iar opinia publică ne analizează exagerat deciziile, aspectul fizic, eșecurile, problemele. Ca exercițiu de imaginație, iată ce cred că mi-aș fi învățat fetele: Cel mai mare dușman al femeilor sunt ele însele. Continua comparație cu altele, urmând planuri extrem de detaliate (de la ten până la rezultatele la concursuri ale copiilor) generează nefericire. Dacă aș fi avut fete, le-aș fi învățat așadar să fie îngăduitoare cu ele, să-și analizeze deopotrivă succesele și eșecurile, dar să nu facă o obsesie din viața altora. Un alt mare dușman al femeilor sunt celelalte femei. De puține ori am văzut comunități feminine care să se sprijine, să se ajute reciproc. Dacă aș fi avut fete, le-aș fi învățat să fie solidare, pentru că în alăturare stă puterea. Mi-ar fi plăcut de asemenea să își cunoască bine prioritățile. Mi se pare că noi, femeile, ne pierdem în detalii insignifiante despre vestimentație, ...
Citește mai mult »

Nostalgii de zi aniversară

În urmă cu niște ani, la ora asta, eram într-un spital așteptând să nasc pentru prima oară. Un pic speriată, un pic singură, dar nerabdătoare să se incheie un trimestru greu, plin de insomnii și neliniști. Când am primit în brațe un cocoloș alb și spân, am știut că viața mea s-a schimbat total. Atunci m-am născut și eu ca mamă. Și fiecare zâmbet, plânset sau evoluție a copilului meu, a însemnat devenirea mea. Am devenit așadar mamă cu fiecare noapte nedormită. Cu fiecare frică și îndoială. Cu fiecare criză, îmbrățișare, greșeală și cu fiecare pas înainte. Am devenit mamă cu orice lucru învățat. Cu orice decizie luată, cu orice lacrimă de neputință, epuizare, tristețe sau bucurie. M-am născut așadar și eu într-o zi întunecată de ianuarie și sunt într-o perpetuă transformare. La mulți ani mamei din mine! Mai am mult de învățat, dar sunt ambițioasă și prind ușor. 🙂 Dar, mai ales, la mulți ani Marele Copil! Să-ți păstrezi optimismul, tolba de vise și cuvinte frumoase, mintea ageră și dorința de a ajuta!
Citește mai mult »

Frica

De câteva săptămâni piticului îi este frică de întuneric. Vrea să doarmă cu lumina aprinsă pentru că vine un nene iuiât (urât) și îl ronțăie. Azi îmi dă un urs mănușă să ne jucăm. Musti. Și aduce pe rând jucării, despre care plușul îi povestește bine cocoțat pe mâna mea. Vorbim despre o mașinuță roșie, un telefon vechi, un ciocan din trusa de scule. Apoi aduce un dinozaur galben de plastic. Ursul îl aruncă pe pat. “Ce ai pățit, iusuleț?” “Mă sperie, așa cum te sperie pe tine nenea urât. Ce pot face când sunt speriat? întreabă Musti, care se vede că a citit niște cărți de psihologie. Răspunsul a venit neașteptat de promt: “Fugi, iusuleț! Uite așa fugi!” Și se pune să alerge în cerc prin cameră, dând din mâini și șutând jucăriile. Până și copiii de nici trei ani știu că fuga e cel mai sănătoas leac al fricii. Doar că ei nu o consideră deloc rușinoasă 🙂
Citește mai mult »

Chestiuni

“Mama, eu sunt mic? Tu esti fetiţă? De ce se face seară? Ştii o poveste cu mine? Eu sunt nervos? De ce maşinuţei nu i se deschide uşa? Tu ai fes? Are gust bun? Pot să fac teme? Ursul asta este mare?” Mitraliază cu întrebări. Una după alta, legate ca logică sau total disparate. Atât de surprinzătoare, că uneori mintea mea de adult prins în plasa ţesută de cotidian se blochează în a răspunde. Dar încerc: “Eşti mic, mama!” “Ba nu, sunt mare! Când mă fac eu mic, mă duc la şcoală!” Sau aşa: “Este seară pentru că apune soarele, Cezar!” “De ce apune soarele?” (Să o dau în astronomie sau să aleg calea cea simplă?) “Se duce la culcare.” “De ce se duce la culcare?” (Mă felicit că nu am ales varianta cu astronomia.) “Este obosit. Tu nu eşti?” Şi uite aşa tirada de ce-urilor se stinge. Sau continuă până la epuizarea cuvintelor, ideilor sau a răbdarii. Cred că îmbătrânim atunci când uităm să punem întrebări. Când ni se pare că le ştim pe toate, când considerăm că a fi curioşi nu ne mai stă bine, când orice frază terminată cu semnul chestionării conţine deja certitudinea unui răspuns.
Citește mai mult »

2015 în cifre

1000 de povești spuse, 400 de feluri de mâncare făcute, 500 de îmbrățișări și câteva lacrimi. 2 complimente: “ești dlăguță” și “ești ascultătoare”. Sper că le-a auzit și Moș Crăciun. Cam puține zâmbete. 100 de discursuri moralizatoare. 50 de mașinuțe parcate, bușite, numărate, botezate. 2 animale bolnave: pisica Albița, care pare ok acum și câinele Farad care este destul de grav zilele astea. Un rid nou și un număr inestimabil de fire albe. Prea puține bifate din listă, în general. Un an greu, dar Doamne fere’ de mai rău. Sper ca 2016 să fie mai blând, mai calm, mai social, mai îngăduitor cu mine. Ceea ce vă doresc și vouă!
Citește mai mult »

Minunea

Vine la mine încălțat cu gheata dreaptă în piciorul stâng, bombănind bătrânește: “Caut minunea cealaltă!” Luată ca din oală, îl privesc precum mâța calendarul pe 2016, fără să compilez despre ce miracol ar putea fi vorba. “Unde e minunea cealaltă?” mă întreabă direct, bătând din piciorul încălțat. Deci avem minuni în casă. Asta e… minunat! Să le dibuim pe toate! Mă implic activ în căutare, deși nu am habar ce se presupune să găsesc. Cel mic e și mai implicat. Aruncă niște jucării, se uită pe sub pat, iese pe hol și strigă ca un învingător: “Am dăsit-o! Hai afară, mama!” și apare cu gheata stângă în mână. Mare minune…
Citește mai mult »

Întrebări de baraj

Prima întrebare mi-a fost adresată de cel mic, pe când ne jucam cu maşinuţele: “-Ce eşti tu, mama?” Chiar aşa, ce naiba sunt? Femeie rareori, bucătaresă mai des, uneori şi menajeră. Ce mai sunt în afară de “mama”? Grea dilemă… A doua mi-a fost pusă de o doamnă onorabilă, într-un demers politicos, dar teribil de încuietor pentru mine: “-Cu ce vă mai lăudaţi?” Cu ce mă laud?!? Am scotocit mult în cotloanele memoriei şi din m-am speriat: în ultima vreme nu prea găsesc motive de fală. Am de lucru aşadar, pentru că trebuie să aflu ce sunt şi cu ce mă laud.
Citește mai mult »