Personale

Incident minor pe care-l simt major

Ieri, în jurul orei 16,30, în metroul bucurestean, undeva aproape de Eroii Revoluției (ironia sorţii), Marele Copil ar fi putut fi victima unei tâlhării. A fentat cu mare noroc doi adulţi care au simţit nevoia să-l înghesuie în uşa garniturii şi să-l buzunărească, deşi avea la el şi un telefon destul de scump şi 150 ron, destinaţi unui scop anume. Le-a ascuns bine. Partea cu adevărat ciudată este că în metrou era lume multă şi de tot felul, dar nimeni nu a simţit nevoia să intervină văzând un copil flancat de doi haidamaci dubioşi. Înainte de asta, un şofer RATB a simţit nevoia să-i închidă uşa autobuzului în nas. Lui şi unui pensionar, ambii ajunşi cu greu în staţie, motivaţi doar de iarna incipientă de afară să bage viteză. Pentru noi, astea sunt mizilicuri. Ca adulţi facem faţă cu brio junglei zilnice şi mitocăniei cronice. Pentru el, a fost un şoc să facă faţă primei situaţii periculoase cu care s-a confruntat de unul singur. Când vine vorba despre copiii noştri, parcă nu mai e aşa uşor de ignorat. Trec peste faptul că s-a întâmplat ...
Citește mai mult »

Pauza de apă

Prin vară am fost la o petrecere de pitici. Ca oricare alta, distractivă pentru copii şi generatoare de migrene pentru adulţi. Şi petrecerea asta avea un animator. Tinerel, energic şi cel mai sigur cu probleme în amor, pentru că se conversa înflăcărat pe messenger-ul de la Facebook, iar anumite replici îl deranjau teribil şi vizibil. Iar când avea nevoie de concentrare pentru a răspunde îi trimitea pe micii petrecăreţi în pauză de apă. Abia ce începea jocul că auzeai: – Gata, pauză de apă! Şi de voie, de nevoie, mai târâş, mai grăpiş, copiii se executau. Mai ales că se ştie ce mult le place lor apa. Zilele astea ştiu exact cum se simţeau piticii când erau trimişi la hidratare. Orice mă apuc să fac, cineva îmi serveşte o binemeritata pauză de apă. Am o tonă de lucruri în agendă (inclusiv o iminentă vacanţă), am idei şi chef de ele, dar apar brusc întreruperi neprevăzute. Şi este enervant, frustrant, agasant, şi îmi vine să mă cert cu animatorul. Dar apoi îmi recapăt optimismul şi-mi reamintesc ce hidratată voi fi. Hai cu nişte gânduri bune si pumni strânşi spre mine! ...
Citește mai mult »

Despre grădiniţă după aproape două luni

Ştiţi probabil că una din “încercările” acestei toamne a fost începerea cu numărul doi a grădiniţei. Cunoşteam de prima oară scenariul şi mă aşteptam să fie mai crunt, pentru că de data asta am fost nevoiţi la un debut prematur, cel mic nefiind pregătit de aşa o schimbare majoră în programul lui. După numeroase căutări am ales grădiniţa de stat din proximitate, aceeaşi frecventată şi de de Marele Copil, grădiniţele private vizitate confirmându-mi scepticismul cu privire la afacerile din educaţie. Nu pot declara procesul de adaptare închis, încă mai cântăm refrenul cu: “stai aici!”, “nu pleca!”, “nu mă lăsa!”, dar am apucat să vedem bunele şi relele frecventatului de grădiniţă. Părţile bune: – Un program mai previzibil. Cel mic este fire de artist, doarme cât îl laşi, aşa că trezitul la 7 fix aduce o rigoare benefică a orarului zilnic. – Ritualuri asumate. Spălatul pe mâini era o luptă de gherilă, mâncatul unui sandvici era atât de laborios de ne prindea următoarea masă. Au devenit obisnuinţe, rutine, obiceiuri. – Vorbeşte mai clar. Acasă îl înţelegem oricât de tare ar stâlci cuvintele şi când sunt multe, ne concentrăm să ...
Citește mai mult »

Educația în public

În general evit să reacționez public la greșelile copiilor mei. O fac atunci când pot opri un episod periculos sau nepermis, dar rareori pentru a le corecta greșeli considerate de alții comportamentale. Există două motive întemeiate pentru care prefer asta: 1. Am învățat la școală că poți lăuda în gura mare sau public copiii, dar niciodată critica astfel. Este o regulă pe care am încercat să o impun și managerilor pe care i-am cunoscut în profesia mea, deși recunosc că puțini au reușit să o implementeze. Ființa umană dotată normal din punct de vedere intelectual știe când greșește și nu se simte confortabil cu asta. Chiar și cei mici văd în reacțiile celor din jur că au comis-o, că au încălcat regula, că au supărat. A “rezolva” situația în mod public este doar o formă de a-i spori sentimentele negative: acum și grupul știe de eroarea făcută, deci mă simt și mai inconfortabil. În plus, a amâna o “confruntare” până când multele perechi de ochi devin doar două, detensionează situația și creează premisele unei discuții mult mai productive. Nervii ...
Citește mai mult »

Logica învinge!

Ieri, la părăsirea gradiniţei, copilul mic mă anunţă impetuos că îi este foarte foame. De fapt avea pofta de un desert, dar am apreciat ambalajul mesajului. Tot drumul mi-a cântat refrenul şi odată ajunşi la destinație s-a repezit direct la frigider. – Hei, care este primul lucru pe care-l facem când intrăm în casă? întreb eu. – Ne descălţăm? răspunde întrebător piticul. – Da, ok, ăsta ar fi primul. Atunci al doilea? – Ne dezbrăcam? Şi îşi dă jos haina groasă. N-am nimerit nici acum numeralul, mai trag un bilet: – Al treilea? – Ne dezbrăcam iar, răspunde piticul renunţând şi la bluzonul de sub haină. Carevasăzică spalatul pe mâini nu este nici pe departe primul lucru pe care-l facem când intrăm în casă. Toată viaţa mea de până acum a fost o minciună 🙂
Citește mai mult »

Nostalgie pragmatică de toamnă

Încă din februarie mă gândesc la noul site ITEX.ro. Atunci era doar nevoia de schimbare, de a reîmprospăta imaginea şi de a comunica mai bine ceea ce este ITEX. Acum a devenit o necesitate, cel vechi devenind încet, dar sigur, nefuncţional. Ar fi a treia variantă de site, dar pentru prima oară îmi este cumplit de greu. Şi ceva vreme nu m-am prins de ce. Dar tot căutând înainte si înapoi cum ar trebui să se întâmple lucrurile de această dată, am dat de acest comunicat, apărut la scurt timp după ce am lansat primul itex.ro. Şi citez: Valentina Neacsu, Senior Consultant al ITex, ne da argumentul infiintarii acestui serviciu: “In contextul in care “batalia” pentru specialistii IT&C a devenit acerba, iar solutiile de a externaliza recrutarea unei companii care cunoaste specificul industriei lipsesc, aparitia ITex nu poate fi decat benefica. Avem know-how-ul in testarea abilitatilor tehnice a candidatilor, specificul organizatiilor din aceasta industrie ne este extrem de familiar si aceasta ne creeaza avantajul competitiv.” Dincolo de faptul că m-am priceput întotdeauna la vorbe (*), în spatele lor stătea atunci o realitate simplă: cunoşteam extrem de bine avantajul competitiv pe care-l aveam, pentru ...
Citește mai mult »

Corectitudine politică – Capra cu trei iezi 2016

Prietenii ştiu deja că povestea “Capra cu trei iezi” este discursul pe care-l spun cel mai des de trei ani încoace. Cred că însuşi Creangă ar adora adăugirile, tăieturile şi aerul modernist pe care-l capătă textul în interpretarea mea. (*) Zilele astea a apărut un element nou în ecuaţie: “A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o capră care avea trei iezi: unul mare, unul mijlociu şi unul mic.” “Mama, dar iezii de ce nu aveau tată? Unde era tata? De ce nu e tata în poveste?” Bună întrebare! Acum mă prind că sus-numita capră era mamă singură de trei. Care-o fi baiul cu ţapul? L-a lăsat că era beţiv? Oare iezii au acelaşi tată? Nu cumva capra umbla cam brambura? Copilul insistă, pauza devine suspect de lungă. Să-l omor? (**) Trebuie să explic apoi treaba cu moartea. Să-l trimit la serviciu? Păi de ce lipsea de la pomană, măcar să fi săpat el groapa aia mare în care cade lupul cel rău. Unde naiba să trimit nenorocitul de ţap?!? Dintr-un amalgam de amintiri mai vechi şi mai actuale cu o ...
Citește mai mult »

Când nu mai pot glumi

În general hazul de necaz şi autoironia îmi sunt arme redutabile împotriva vicisitudinilor cotidiene. Ajută mult, când apuci să râzi de ea, jumătate de problemă este deja rezolvată. Sunt însă zile în care zâmbetul îmi îngheaţă, cheful de glume este atrofiat până la dispariţie şi la cât râde soarta de mine simt că ar fi agonizant să o mai fac şi eu. Astăzi este una din zilele acelea. Vă jur că orice mi-ar spune cineva aud doar: “nu vreau la dădiniţă, vreau cu tine!”, orice piesă ascult la radio are aceleasi versuri tânguitoare, orice copil văd pe stradă mi se pare că-i cel mic al meu certându-mă că l-am abandonat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cum se simte el când ştiu cum mă simt eu. (Iau în calcul totuşi că lui s-ar putea să-i fie mai bine.) Colac peste pupăză au sosit şi altele, unele fără rezolvare, ci doar cu speranţa că cele mai rele scenarii nu se vor adeveri. Ce îmi rămâne atunci când nu mă pot ridica, aduna, îmbuna? Atunci când principalele arme sunt în poziţia de noncombat, când îmi vine să fug ...
Citește mai mult »

Comuniunea om-natură

În prima zi cu vreme autentică de toamnă, cel mic a început gradiniţa. Toate frământările şi îndoielile lui (plus ale noastre) au fost trăite simultan de natură: frunze căzând, nori plumburii, ploaie molcomă. Asta ca să o dau ca la balada Mioriţa, că şi aşa soarta ne este pecetluită şi trebuie să o acceptăm ca atare 🙂 Ca orice început este inimaginabil de greu. Şi nu exagerez când zic aşa, chiar nu mi-am imaginat chinurile prin care vom trece. De ce a început grădiniţa? Pentru că era momentul, fiind pregătit cu toate cele. Vorbeşte inteligibil (pe cât posibil la vârsta lui), este dornic să petreacă timp cu alţi copii, se descurcă cu îmbrăcatul, mâncatul şi partea de igienă, este foarte independent, refuzând adesea ajutorul nostru. În plus şi-a manifestat deseori dorinţa de a merge şi el la şcoală ca fratele mai mare, de a avea colegi, prieteni noi, de a face teme (asta-i partea frumoasă la cei care au un model). De ce nu-i place grădiniţa? Pentru că este ceva nou. Locul, regulile, persoanele sunt diferite faţă de rutina lui zilnică. Dacă acasă este singurul copil mic, care are ...
Citește mai mult »

Cronică serioasă şi obiectivă de film

Aşa cum am promis ieri pe Facebook, urmează o cronică serioasă şi obiectivă a filmului Singuri acasă (The Secret Life of Pets): A FOST FOARTE TAREEEE! FOARTE BUN! EXCELENT! MINUNAT! Şi acum detaliile: Alături de Cars, acest film va rămâne în memoria mea pe vecie, pentru că sunt primele văzute de băieţii mei. Dacă la primul decizia a fost uşor de luat, în urmă cu 10 ani neexistând atâtea alegeri de făcut, la Singuri acasă am stau mult şi am cugetat. Dar am ales perfect, atât filmul cât şi cinematograful, ora, ziua şi clasicul 2D, fiind sigură că ochelarii de la 3D ne-ar complica prea mult vizionarea. Plus faptul că am ales varianta dublată în română. Încep cu ultima parte: ai noştri au făcut o treabă excelentă cu dublajul. Se aude perfect, glasurile sunt veridice şi haioase, este cu siguranţă primul film la care n-am avut regrete legate de vocile originale. Animaţia este haioasă, clasica poveste despre prietenie, asezonată cu loialitatea şi disponibilitatea animalelor de companie de a-şi aştepta oricând stăpânul, dar şi cu iubire, gelozie, abandon. Personajele sunt geniale, suspansul este creeat gradual, existând evident momentul ...
Citește mai mult »