Personale

Breaking nails, adică news: jucaria la modă este foarte periculoasă!!!

Știu că zilele acestea altele sunt știrile cu titluri galbene și mesaje îngrijorătoare. Dar în plin teatru al absurdului nu ne prea rămâne altceva de făcut decât un cântec vesel să cântăm. Vreau deci să vă vorbesc despre acele jucării învârtitoare care ne vâjâie de ceva vreme în urechi pe stradă, în sălile de clasă sau cinema, acasă și în parcuri. Se numesc fidget spinners și deja dacă vedem un copil fără elice pe deget începem să ne întrebăm dacă nu cumva am accesat un portal de realitate paralelă din care va fi greu de ieșit. Gândite inițial pentru cei cu tulburări din sfera autismului, ADHD sau anxietate, jucărelele cu pricina au rolul de a-i ajuta pe utilizatori să se concentreze mai bine sau să-și controleze reacțiile generate de stres. Nu sunt așa noi cum par, au apărut inițial în anii ’90 și am citit studii care susțin că funcționează în scopul pentru care au fost create. Dar în zilele noastre au devenit precum piesele acelea bune pe care le asculți obsesiv la radio și încep a genera sentimente ...
Citește mai mult »

Când sună telefonul

Relaţia mea cu telefonul mobil este una tensionată. Aş renunţa oricând la el dacă n-ar reprezenta totuşi o legătură cu cei la care ţin. Pentru că mobilul a fost receptorul tuturor veştilor proaste pe care le-am primit. Ce zic proaste, unele au fost şocante, agonizante, pârjolitoare de suflet şi trup… N-am avut probleme cu telefonul fix din copilărie, pe care vecinul angajat la Poştă (pe atunci mesagera tuturor veştilor scrise sau vorbite) mi-l făcuse portabil printr-un fir kilometric. A auzit declaraţii de dragoste, bârfe nevinovate, certuri copilareşti, farse tâmpite şi veşti de tot soiul. Dramele altora, intervenţii ciudate. Din baie, bucătărie, din pat, din canapea, chiar şi de pe balcon. Mobilul însă a fost martorul tuturor durerilor mele. Mi-a cunoscut rezilienţa, lacrimile, nervii, paralizia şocului. M-a însoţit în tristeţi atât de mari încât mi-e tare greu să-l iert. Zilele astea m-a supărat iar. Rău. N-am să-mi pot scoate din cap amalgamul de sunete şi sentimente, nerăbdarea de a afla veşti, neputinţa de a mă împărţi în două, toate legate cumva de telefonul din mână. Pentru că de acolo veneau, ...
Citește mai mult »

Baba Non-Oarba

Vremea de afară n-a fost prea prielnică zilele astea și s-a cuplat cu niște planete aliniate ca vai de ele. Și de mine. Cu activitățile în aer liber suspendate și absențe motivate la grădiniță, a trebuit să ne umplem timpul de muncă şi de joacă după posibilități. Săptămâna trecută, proaspăt refăcut după niște febră și o criză de plâns că nu a apucat să-și ia la revedere de la fratele mai mare, cel mic a propus să ne jucăm Baba Non-Oarba. Sună ciudat? Poate, dar e simplu de explicat: am considerat Baba Oarba un joc cam periculos de jucat în casă. Distanțele mici față de mobilă sau electrocasnice, multitudinea de colțuri, plus cele două pisici care ni se încurcă printre picioare pot dăuna grav sănătății. Şi pentru că cel mic facuse o pasiune teribila pentru el l-am reinventat, făcându-l să semene cu cel în care număram și ne ascundeam în copilărie. Şi seamănă extrem de mult, doar că la regăsire ne pasăm o jucărie sau tragem cu pistoale de plastic. Purcedem aşadar la a juca. El numără, eu mă ...
Citește mai mult »

O poveste despre carieră

Puţini ştiu că iniţial am vrut să urmez cursurile Facultăţii de Limbi Străine. Îmi plăcea franceza, am studiat-o intens, dar cu câteva luni înaintea examenului de admitere m-am răzgândit şi am vrut să dau la Psihologie. Apoi, pentru că depusesem un efort destul de mare pentru examenul de bacalaureat pregătindu-mă la Pedagogie – o disciplină deloc uşoară – şi pentru că Matematica mă speria binişor, am ales Ştiinţele Educaţiei. Aşa funcţiona mintea unui copil de 18-19 ani, care a avut totuşi şansa de a învăţa să scrie şi să citească pe alţii de 6. Când au început să curgă mailurile cu solicitări de terapie din partea cititorilor prezentului blog, m-am amuzat inițial: probabil că aveam chiar eu la început nevoie de câteva şedinţe după o nouă maternitate deloc uşoară şi începută sub auspicii pentru care nu eram pregătită. Apoi, când eu însămi m-am adaptat, am început să regret că nu am ales Facultatea de Psihologie. Atâţia oameni care au nevoie de ajutor ajung la mine, iar eu nu pot ajuta procesul lor de vindecare – complicată situaţie! Din ...
Citește mai mult »

Povești de adormit copiii

În fiecare seară am de spus o poveste: uneori dintre cele clasice, uneori dintre cele inventate de mine, alteori ceva nou, cu temă dată. Ieri, după o zi furtunoasă (la propriu) și obositoare (tot la propriu) a trebuit, cum altfel, să alcătuiesc o întâmplare cum alta n-a mai fost, despre un om și telefonul lui. Mi-era somn, creativitatea mă părăsise de multișor, cuvintele luaseră și ele calea exilului așa că a ieșit după cum urmează: A fost odată ca niciodată un om care avea un telefon magic. Dacă își dorea să ajungă undeva, pur și simplu dădea un telefon și era acolo: voia la spital, suna și ajungea mintenaș, voia la Poliție, la fel, visa la cazare într-un hotel fițos de pe malul mării, telefona și era deja în camera lui. Doar că omul și-a dat seama că telefonul lui nu funcționa și pe Lună. Așa că a construit o rachetă ultra-rapidă pentru a instala și acolo un post telefonic. Ajungând pe Lună, omul și-a dat seama că telefonul a devenit inutil, dar l-a păstrat ca soluție de ...
Citește mai mult »

Pseudoștiința grupului (de copii)

Ieri seară în curtea Neacșu s-a format o adunare ad-hoc de copii. Cu două excepții nemotivate, toți juniorii din împrejurimi ne-au călcat pragul (și cultura de căpșuni). Motiv de profunde revelații pentru mine, fiind pentru prima oară când am văzut cu ochi relaxați atâția pitici la un loc, fără control parental sau fără a fi într-un cadru formal. Iată ce am înțeles: Sunt copii care pur și simplu nu se suportă. Nu pot comunica, empatiza, nu găsesc puncte comune decât poate de a se râcâi reciproc. Tendința lor naturală este de a se evita, ignora. Ce facem noi părinții când suntem cu ei? Îi obligăm să relaționeze, să comunice, pentru că așa este bine, politicos. “Joacă-te și cu Ionel, că și el este prietenul tău!” Poate și de aici vine acceptarea unor relații toxice atunci când creștem: pentru că suntem învățați de mici să intrăm în jocul celor pe care în mod instinctiv i-am evita. Fiecare copil are propriul stil de a-și rezolva problemele sau de a negocia: unii țipă, alții încearcă să-și câstige dreptul pe furiș, unii ...
Citește mai mult »

O poveste despre etichete

O scurtă vizită în orasul meu natal mi-a amintit un episod amuzant (*) din copilaria mea: După o îndelungă așteptare, locul de joacă din Parcul Mare a fost renovat. Motiv pentru care părinţii ne-au scos din casă în noua “minune” arhitectonică plină de metal şi mirosind încă a vopsea. Singura chestie mai interesantă de acolo părea a fi un tobogan nou, înalt pentru standardele de atunci, o imitaţie naivă a unui castel medieval ţipător colorat. În rest aceeaşi tristeţe acoperită temeinic de vegetatie. Odată ajunsă în minunea metalică, cea mai interesantă activitate pe care am găsit-o împreună cu sora mea a fost să ne strâmbăm în fel şi chip la o pereche care stătea surprinzător de serioasă și imobilă pe o bancă din apropiere. Şi dă-i şi scoate limba, roteşte de urechi, şifonează obrajii, benoclează ochii, toate într-un efort teribil pentru că trebuia să ne abţinem de la râsul nebun care ne încerca. Decreţei crescuţi cu milioane de interdicţii la şcoală şi pe stradă, dar libere acasă, aşa am simtit noi că ar merita nişte oameni complet străini, cărora nu le ...
Citește mai mult »

De-ale mele

Mai fac şi eu chestii care nu-s de laudă, dar pentru că simt că îmi ridicaţi încet şi sigur un piedestal divin de pe care aş putea să cad în nas, am le enumăr mai jos într-o veritabilă etalare de umilinţă: Mi-am uitat haina de primăvară în sala de aşteptare a unui cabinet medical. Je (@valentinaneacşu.ro), care comentez constant şi continuu pe seama rătăcirilor urmaşilor mei (cartele, portofele, manuale, haine, jucării), eu care ar trebui sa fiu un model de ordine, disciplină şi responsabilitate, am plecat de la doctor ca un fluturaş lăsând în cuier o bunătate de parka Massimo Dutti pe care o port de câteva sezoane bune. Nici măcar nu era cald afară, iar eu m-am prins abia acasă că-mi lipseşte un strat şi asta devine de-a dreptul îngrijorător. Am cumpărat ceva ce am jurat că nu cumpăr şi s-a dovedit a fi ceea ce am ştiut că e: o ţeapă. Ştiţi filmuleţele acelea cu oameni care îşi dau cu un namol cleios şi negru pe faţă şi apoi jupoaie dimpreună cu pelicula creată toată murdăria din pori, lăsând ...
Citește mai mult »

Protestând

Sâmbătă am participat la protestul organizat de Iniţiativa Prelungirea Ghencea pentru a atrage atenţia autorităţilor că şi-au încălcat de prea multe ori promisiunile în ceea ce priveşte investiţiile în infrastructura zonei respective. Nu a fost un protest politic, l-aş denumi mai degrabă administrativ, pentru că până acum toţi aleșii au promis pasaje, străpungeri și lărgiri și au uitat de ele. Deci dacă te pui pe înjurat, înjuri şi pe roşu, şi pe galben sau portocaliu, şi pe toate culorile curcubeului de partide politice. Am participat pentru că în zona respectivă se circulă deja cumplit și pentru că în mod cert urmează un colaps: blocurile apar ca ciupercile după ploaie, populaţia se aglomerează, iar străzile rămân ca pe vremurile în care pe acolo creştea porumbul şi treceau două maşini pe zi. Am avut copilul mic cu mine. Dacă n-ar fi avut (mult) de învăţat l-aş fi luat şi pe cel mare, pentru că a protesta civilizat atunci când îţi simţi drepturile încălcate reprezintă o normalitate. Și dacă tot s-a discutat îndelung la un moment dat despre participarea minorilor la proteste, vă zic şi ...
Citește mai mult »

Spovedanie

Am printre ciorne un post despre dictatura copiilor și unul despre trei concepte utile atât în educație, cât și în management: curba efortului, spirala învățării și piramida motivației. De asemenea, mai am în cap unul despre schimbare și altul despre eșec. Există, așadar, preocupări de-ale mele profunde, intelectuale, serioase. Dar e luni (prea) dimineață, iar curba efortului (de care aminteam) se află abia în primul punct, așa că încep cu ceva ușor și foarte util mie: o spovedanie. Am făcut niște păcate zilele astea și vreau să le mărturisesc public pentru a scăpa de povară. 1. Primul este un fapt de cruzime (psihică) la adresa aproapelui meu, adică a unuia dintre patrupedele familiei, motanul Mr. Bean zis și Albul. Respectivul a venit acasă bătut măr (beat nu părea) și mușcat de beregată în urma unor repetate altercații pe care le are cu un alt motan din localitate. Rana fiind destul de urâtă, Mr. Bean a fost dus de către soțul meu și MC la cabinetul veterinar de unde a venit pansat și deghizat în veioză, adică i ...
Citește mai mult »