Personale

Împotriva uitării

Este dovedit științific că întotdeauna uit câte ceva acasă atunci când plecăm prin vacanțe. Se apropie una nouă, așa că fac o listă cu lipsurile cele mai dureroase din bagaje, în speranța că de data asta voi reuși să fac o figură frumoasă: 1. În primele ieșiri cu viitorul, pe atunci, și actualul, pe acum, meu soț, am uitat instrumentul de pieptănat. Și eu, și el aveam părul lung, iar în toată stațiunea Costinești nu am găsit o tarabă cu ace-brice ca să rezolv lipsa (despre supermarketuri nu putea fi vremea pe atunci, cred că încă existau dinozauri). Așa că tot sejurul ne-am pieptănat cu o furculiță de inox, culeasă nu mai știu de unde de viitorul, respectiv actualul meu soț. 2. Cel mai des uit periuțele de dinți, pentru că le folosim înainte de plecare și rămân în urma bagajelor. Din fericire am găsit întotdeauna altele de cumpărat. 3. Pijamalele mele, așa că fur tricouri din alte bagaje ale familiei și dorm, chiaburește, cu pantaloni de stradă. 4. Slipii altora. Ăsta ar putea fi motiv de divorț. 5. Carte ...
Citește mai mult »

Ce mai face Valentina Neacșu?

Știe că muriți de curiozitate, așa că vine mintenaș cu detalii: 1. Recrutează. În principal poziții de care a zis că nu mai vrea să audă: System Analyst, .Net Developer, Business Analyst, Account Manager. Deci așteaptă oricând recomandări. Și alte profile profesionale care să o scoată din depresie. 2. Se pregătește de vacanță. După ce o lună a suportat cu stoicism poze frumoase din colțuri de lume, e pregătită acum să posteze și ea chestii interesante de pe unde va hălădui. 3. Își tratează viroza. Pentru că ar fi prea banal să plece din țară în deplinătatea facultăților fizice. 4. Are grijă de încă o pisică. Ce e viața în lipsa altei guri care balotează mâncare fără să aducă foloase curții pe care o poluează? 5. Pregătește o nouă categorie pentru blog și va avea nevoie de mult ajutor. Pentru că va fi despre alții, despre cei care au schimbat povestea, dar fără dulcegării și siropuri motivaționale. Optimistan. Sau Fericenia. Sau Seninia. Se mai gândește. 6. Și nu doar atât. 7. Speră. Încă mai speră. 8. O cam ia razna. Începutul e clar ...
Citește mai mult »

Un alt caz de discriminare la cinema

Azi mi-am dus piticul la film, pentru că i-am promis de mult și pentru că am sperat la un moment de relaxare. Ți-ai găsit! Ăștia din cinematografele de mall au luat-o completamente razna. Sunt incredibili! Merită sabotați până ne ies din obicei! Să vă povestesc: am ales un film cu actori, ceva cu operațiunea cuțu-cuțu, pentru că mi s-a cam luat de animații. Recunosc că după a zecea vizionare chiar cred că celebrul Coco merita Oscarul (dar nu e drept ce se întâmplă acolo, să știți!) și că Ferdinand e amuzant încă deși a bătut cam același număr de vizionări, dar totuși tânjesc după filme cu eroi reali. Deci am luat bilete la cuțu-cuțu, popcorn, tot tacâmul. Și încep reclamele. Și mă apucă nervii ăia mari. Carevasăzică Cinema City are o ofertă pentru tipele care merg în gașcă la filmul Ocean’s nuștiucât (mi se pare că o ia acum descrescător) să primească, pentru fiecare bilet achiziționat, un gloss de buze și un lac de unghii. Deci doar tipele care merg la filmul ăla. La care, normal, eu nu pot bifa ...
Citește mai mult »

Greierii și luna iunie, un marți 13 de durată

Cu mult timp în urmă, pe când era MC la ciclul primar, fix de 1 Iunie am purces la a-l opera de ‘pendicită. Primele semne ale afecțiunii au apărut la munte, acolo unde ne deplasasem pentru o nuntă. Felicitările, masa și dansul au fost pentru noi la Grigore Alexandrescu, vă povestesc eu altă dată de ce am ales un spital de stat. Convalescența a coincis, evident, cu perioada serbărilor școlare. Și normal că a avut și el un rol în cea a clasei. Adică a trebuit să recite “Balada unui greier mic”, ceea ce a și făcut, stând pe un scaun, pentru că nu era încă refăcut complet. Imaginea aceea mă bântuie și acum. Mai știu că nu a băut suc, ci compot adus de acasă. Și nu a mâncat prăjituri ca toți ceilalți, ci niște fursecuri de casă (nu tocmai generoase ca ingrediente) făcute de subsemnata. Între timp cred că n-a fost final de an să nu bifăm ceva: viroze, otite, picioare scrântite, ochi vineți și, anul trecut, o lovitură care i-a generat o neașteptată plimbare cu ...
Citește mai mult »

Comestibile

În copilărie mâncam, fără știrea părinților, tot soiul de ierburi. Era pe bulevardul principal un gard viu dintr-un arbust decorativ țepos, cu frunze vișinii și acrișoare, veșnic prăfuite, care ne tăiau brusc foamea în zilele de vară. Mai aveam în meniu o plantă pitică, greu de dibuit, cu frunze cam ca de nufăr, ale cărei semințe albe aveau un gust minunat. Petale de trandafir, mierea caprifoiului, corcodușele verzi și, în primăvara târzie, multe flori de salcâm. Învățam comestibilele din experiența altora și le transmiteam altora ca pe o veritabilă Miorița. Pe cele care erau “otrăvitoare” la fel. Știam plante care ne făceau mâinile țepoase, plante care vindecau sau care, dimpotrivă, puteau răni. A mânca astfel era o formă de socializare. Ne expuneam cunoștințele în grup, exageram efectele, povesteam diverse mituri inventate de noi sau auzite de la alții. Acum ne ținem copiii prea puțin liberi în natură. Și cumva fiecare experiența de cunoaștere a lor devine verificată, mediată, regizată. Rareori apucă să comită comportamente considerate de adulți nepermise. Ghindele și castanele sunt prea murdare pentru a fi colecționate, ...
Citește mai mult »

Uitaţi-vă după îngeri!

Staţi lin că nu m-am dilit. Nu încă, cel puţin. Dar în ultima vreme am fost la un pas destul de mic de asta. Cumva am continuat să atrag din abundenţa de bine a Universului (şi am citat aici dintr-un newsletter din acela ciudat, ajuns doar GDPR-ul știe cum în Inbox-ul meu) aceleaşi chestii sâcâitoare şi enervante. Ce-i drept niciuna nu m-a surprins nepregătită, am destulă vreme pe aici cât să ştiu ce mă aşteaptă. Dar asta nu înseamnă că le-am primit cu braţele deschise şi zâmbetul pe buze, ci m-au costat nişte neuroni, ceva panică, multă energie. În toată vâltoarea cu pricina, în care au fost implicaţi oameni cu deficit de agreabilitate şi reacţii pe măsură, am căpătat senzaţia că noi ăştia de ne credem bipezi, cerebrali şi stăpâni ai lanţului trofic suntem de fapt nişte triste moluşte. Unele dominate de insticte primare, care suprareacţionează nu numai pentru a supravieţui sau a perpetua specia, ci şi absolut fără un motiv logic, cu sens sau motiv. Moluște chiaune. Apoi m-am uitat mai bine în jur. Cu alţi ochi, tot încercănaţi, dar parcă mai ageri. Şi am văzut că totuși ...
Citește mai mult »

Când cele așteptate chiar sosesc

Mai mult de doi ani am stat cu cel mic doar în brațe. Eram nedespărțiți, dacă întâmplator mă întâlneam cu prieteni sau cunoscuți în scurtul răgaz fără el, nu mă recunoșteau fără marsupiul verde, înflorat. Mulți își puneau probleme privitoare la sănătatea lui, puțini puteau intra în amalgamul nostru zilnic. L-am cărat cu mine în deplasări de serviciu, am făcut aprovizionarea, am mers cu cel mare la diverse extrașcolare de-ale lui, am alergat după autobuze, am probat pantofi. Am gătit, am dormit, m-am fardat sau am citit. Doi în unu, cu respirația îngreunată, fiindu-ne prea cald uneori, încurcându-ne unul pe altul deseori. Ieri am revăzut poza în care pregăteam cu el în cârcă o masă pascală și am simțit din nou senzația de arsură din coloană, durerea de spate, oboseala de atunci. Îmi doream să-l văd mare, să-l știu independent, să-mi dea un răgaz, cât de mic. În seara asta a intrat în casă, și-a schimbat pantalonii, și-a pus un bluzon peste tricou și mi-a spus încrezător: – Să te relaxezi liniștită! Puțin încurcată, mai ales că în ultima vreme ...
Citește mai mult »

Narcise și atât

Pe o bucată de pământ din curte stă, din vara trecută, o mochetă de plastic care găzduiește, în lunile caniculare, o piscină mică. În lipsa minusculului bazin, Dor, marele câine al curții, trage enervant de covorul numai bun de ros. Iar sub el păreau a se iți niște frunze gălbejite și rupte de lupta cu plasticul verde. Zilele trecute cineva a strans toată mocheta și a așezat-o frumos pe un gard. Sub ea stăteau chinuite și frumos aliniate niște narcise de care uitasem toți. Florile au îmbobocit, iar frunzele au înverzit, chiar dacă au crescut așa, retezate și gălbejite la vârf. Vor înflori curând. Știu că a fost tata. Mi-l închipui descoperind plantele atavice și încercând resuscitarea. Am în spatele casei un fragment de tuia salvat dintr-un ghiveci, pe care îl udă încă cu sfințenie, deși nu pare a avea mari șanse de reabilitare. Mi-am amintit cum prin noiembrie mi-a adus supărat cele trei ghivece din camera lui. Le uda atât de des încât erau aproape putrezite, le mergea la fel rău precum miroseau și nu știa ce să ...
Citește mai mult »

O poveste cu un șoarece

Să fie cam o lună de când în magazia care-l găzduiește iarna pe Tocăniță, zis Trifoi, zis Iepurilă, zis Bag P€&@ în El de Iepure (*) se auzeau zgomote ciudate. Ba chiar am găsit punga de mâncare a sus numitului roasă la un colț. Mi-a fost clar că am mai căpătat niște nedorite animale de companie, dar eram totuși în faza de negare: atât timp cât nu le vedeam, practic nu existau. Până într-o seară când, ridicând capacul garsonierei lui Trifoi, am văzut că avea un vizitator: un șoricel mititel, care m-a speriat de moarte în ciuda faptului că nu arăta deloc amenințător. Am țipat de au ieșit ai mei îngrijorați (sau plini de speranță) pe la ferestre și timp de două zile am vizitat iepurele doar în compania soțului. Sătulă de mișteauxuri, în a treia am luat cu mine câinii. Care furau din magazie chestii și le mutau în curte prin puncte diametral opuse, așa că am renunțat și la protecția lor. În vederea preîntâmpinării unei noi întâlniri față în față cu infama creatură, mi-am făcut așadar ...
Citește mai mult »

Despre mine, o altă variantă

Port cizme vara. Uneori îmblănite. Nu plec nicăieri fără ochelarii de soare. Îmi plac fustele scurte. Și pantalonii scurți, am jurat că-i voi purta chiar și la bătrânețe. Aș colecționa ii. Dependentă de dulciuri și de cafea. Sunt o stewardesă ratată, aceasta fiind prima mea alegere conștientă de carieră. Am studiat și vă zic că cea mai bună metodă antistress este mersul pe jos. Și aranjatul dulapurilor funcționează uneori. Mi se întâmplă să nu pot articula două vorbe inteligibile, dar să pot scrie texte lungi și clare. Cel mai des am auzit despre mine că sunt “bossy”. Și varianta puțin măgulitoare în limba română. De fapt singura poreclă care a supraviețuit vremurilor este “șefa”. Încă mai sunt oprită pe stradă pentru a spune de unde îmi cumpăr încălțămintea. N-am regrete. În timp am pierdut și din așteptări. Dar sunt pururea optimistă și încrezătoare în viitor. Am de azi 42 de ani. Uneori mă simt de 20, alteori de 60. Uneori simt că am pierdut timpul, alteori că el a câștigat cu mine. Dar mai bună de atât nu voi fi decât la 43 🙂
Citește mai mult »