Personale

Eu sunt mare

Nu cred că a existat în istoria omenirii un copil care să nu vrea a fi mare. Să poată avea drepturi de adult, puteri de adult, relații sau lucruri de adult. Așa că în lipsa acestora încearcă din răsputeri comportamentele specifice: fetele poartă hainele sau tocurile mamei, băieții se joacă de-a șoferul, cu toții simulează meserii, căsătorii, probleme sau rezolvări “de om mare”. Cât sunt foarte mici, lucrurile par sub control. Vine însă o vârstă ingrată în care copiii chiar încep să arate a oameni mari, deși legal, biologic și psihologic nu au atins încă acest prag. Iar căutarea obsesivă a maturității devine riscantă, cu experimente, lucruri, comportamente, relații potențial dăunătoare. Totuși a fi adult nu aduce cu sine nimic special, grozav, minunat care să merite vreun sacrificiu sau accelerator de timp: doar numeroase responsabilități și așteptări de bifat, plus multă lepădare de sine în favoarea altora. Părinții sunt adulți, cu toate astea nu cred că atunci când suntem copii ne încumetăm să facem schimbul, măcar mental, de roluri cu ei. Ba mai mult, vrem sau nu toți ajungem acolo ...
Citește mai mult »

Povestea cu mașina roșie

Am ajuns ca în fiecare seară spun o poveste nouă cu temă impusă de cel mic: despre becuri, o casă, un gard, o ușă, cinci iepurași sau doi copii. Uneori ies minunății despre reziliență, depresie sau fericire, alteori mediocrități creative scurte ca să bifez îndeplinirea cu succes a sarcinii. Ca la noi, la români. Oricum copilul este mulțumit, mi-a spus că sunt mama care știe toate poveștile din lume, ceea ce nu este puțin. Îmi pare rău că nu am timpul și poate nici impulsul să le scriu pe toate. O întâmplare de dată recentă m-a pus pe gânduri și mi-a tăiat temporar elanul de a împărtăși din rutina noastră. Oricum, aseară am avut de spus o poveste despre o mașină roșie. Pentru că mașinile mă inspiră cam puțin, am început să însăilez un fir narativ cu una nouă și frumoasă, căreia a trebuit să-i dau un nume conform cerințelor clientului intern. Am ales Red, din motive de caniculă. Așa că Red, la prima sa ieșire pe șosea, a mers cu o viteză prea mare într-o curbă lovindu-se ...
Citește mai mult »

Ochelarii

În urmă cu mult timp, pe când era bunic și bonă cu normă întreagă, tatălui meu i s-a cerut de către MC o pereche de ochelari ca ai lui. După nici 5 minute de meștereală, în care cea mai grea parte a fost găsitul materialului potrivit, a ieșit ce vedeți în poza de mai sus: unii atât de drăguți și de trainici (deși nu par) încât au participat la numeroase deghizări și au rezistat până în zilele noastre. Cu două săptămâni în urmă cel mic i-a cerut să-i scoată roțile ajutătoare de la o bicicletă. A fost refuzat cu hotărâre, dar cum copilul nu-l acceptă pe “nu” ca răspuns, bunicul a început totuși meștereala orbecăind nervos prin scule și etape. A durat mult, a fost halucinant pentru toți, atât de greu încât doar posesorul bicicletei s-a bucurat la final. Ce s-a schimbat în tot acest timp? Cum de un om care găsea întotdeauna soluții tehnice neașteptate și șurubărea imediat a devenit ursuz și incapabil? Răspunsul e dureros: acea boală cu nume exotic și prognostic îngrozitor care s-a instalat ...
Citește mai mult »

Copii mici, probleme mici

Trăim copilăria precoce a copiilor noștri ca pe cea mai complicată etapă. Oboseala, nesiguranța, lipsa de comunicare clară cu piticii din dotare ne pun serios la încercare puterile parentale. În contextul ăsta, cea mai enervantă replică mi se părea a fi: “copii mici – probleme mici, copii mari – probleme mari”. Am auzit-o de nenumărate ori și nu vedeam nimic mai dificil ca plânsetele prelungi și fără de rezolvare, teroarea nocturnă sau chiauneala diurnă. Până în clasa întâi când un cod cu animale domestice ne-a pus nervii pe moațe. Urăsc de atunci cu tărie oile, orice ar zice miniștrii în funcție, pentru că erau semn de mediocritate. Apoi în apropierea gimnaziului când au fost de trecut numeroase examene. Le-am bifat cu brio, dar n-a fost ușor. Sau aseară, când a trebuit să completăm fișa cu opțiunile pentru liceu în baza căreia se realizează admiterea computerizată. Serios că acum deja mi se par amuzanți colicii! Și momentul în care un vecin mi-a propus să o aducă pe mumă-sa pentru descântece că sigur copilul are altceva de urlă în halul ...
Citește mai mult »

Breaking nails, adică news: jucaria la modă este foarte periculoasă!!!

Știu că zilele acestea altele sunt știrile cu titluri galbene și mesaje îngrijorătoare. Dar în plin teatru al absurdului nu ne prea rămâne altceva de făcut decât un cântec vesel să cântăm. Vreau deci să vă vorbesc despre acele jucării învârtitoare care ne vâjâie de ceva vreme în urechi pe stradă, în sălile de clasă sau cinema, acasă și în parcuri. Se numesc fidget spinners și deja dacă vedem un copil fără elice pe deget începem să ne întrebăm dacă nu cumva am accesat un portal de realitate paralelă din care va fi greu de ieșit. Gândite inițial pentru cei cu tulburări din sfera autismului, ADHD sau anxietate, jucărelele cu pricina au rolul de a-i ajuta pe utilizatori să se concentreze mai bine sau să-și controleze reacțiile generate de stres. Nu sunt așa noi cum par, au apărut inițial în anii ’90 și am citit studii care susțin că funcționează în scopul pentru care au fost create. Dar în zilele noastre au devenit precum piesele acelea bune pe care le asculți obsesiv la radio și încep a genera sentimente ...
Citește mai mult »

Când sună telefonul

Relaţia mea cu telefonul mobil este una tensionată. Aş renunţa oricând la el dacă n-ar reprezenta totuşi o legătură cu cei la care ţin. Pentru că mobilul a fost receptorul tuturor veştilor proaste pe care le-am primit. Ce zic proaste, unele au fost şocante, agonizante, pârjolitoare de suflet şi trup… N-am avut probleme cu telefonul fix din copilărie, pe care vecinul angajat la Poştă (pe atunci mesagera tuturor veştilor scrise sau vorbite) mi-l făcuse portabil printr-un fir kilometric. A auzit declaraţii de dragoste, bârfe nevinovate, certuri copilareşti, farse tâmpite şi veşti de tot soiul. Dramele altora, intervenţii ciudate. Din baie, bucătărie, din pat, din canapea, chiar şi de pe balcon. Mobilul însă a fost martorul tuturor durerilor mele. Mi-a cunoscut rezilienţa, lacrimile, nervii, paralizia şocului. M-a însoţit în tristeţi atât de mari încât mi-e tare greu să-l iert. Zilele astea m-a supărat iar. Rău. N-am să-mi pot scoate din cap amalgamul de sunete şi sentimente, nerăbdarea de a afla veşti, neputinţa de a mă împărţi în două, toate legate cumva de telefonul din mână. Pentru că de acolo veneau, ...
Citește mai mult »

Baba Non-Oarba

Vremea de afară n-a fost prea prielnică zilele astea și s-a cuplat cu niște planete aliniate ca vai de ele. Și de mine. Cu activitățile în aer liber suspendate și absențe motivate la grădiniță, a trebuit să ne umplem timpul de muncă şi de joacă după posibilități. Săptămâna trecută, proaspăt refăcut după niște febră și o criză de plâns că nu a apucat să-și ia la revedere de la fratele mai mare, cel mic a propus să ne jucăm Baba Non-Oarba. Sună ciudat? Poate, dar e simplu de explicat: am considerat Baba Oarba un joc cam periculos de jucat în casă. Distanțele mici față de mobilă sau electrocasnice, multitudinea de colțuri, plus cele două pisici care ni se încurcă printre picioare pot dăuna grav sănătății. Şi pentru că cel mic facuse o pasiune teribila pentru el l-am reinventat, făcându-l să semene cu cel în care număram și ne ascundeam în copilărie. Şi seamănă extrem de mult, doar că la regăsire ne pasăm o jucărie sau tragem cu pistoale de plastic. Purcedem aşadar la a juca. El numără, eu mă ...
Citește mai mult »

O poveste despre carieră

Puţini ştiu că iniţial am vrut să urmez cursurile Facultăţii de Limbi Străine. Îmi plăcea franceza, am studiat-o intens, dar cu câteva luni înaintea examenului de admitere m-am răzgândit şi am vrut să dau la Psihologie. Apoi, pentru că depusesem un efort destul de mare pentru examenul de bacalaureat pregătindu-mă la Pedagogie – o disciplină deloc uşoară – şi pentru că Matematica mă speria binişor, am ales Ştiinţele Educaţiei. Aşa funcţiona mintea unui copil de 18-19 ani, care a avut totuşi şansa de a învăţa să scrie şi să citească pe alţii de 6. Când au început să curgă mailurile cu solicitări de terapie din partea cititorilor prezentului blog, m-am amuzat inițial: probabil că aveam chiar eu la început nevoie de câteva şedinţe după o nouă maternitate deloc uşoară şi începută sub auspicii pentru care nu eram pregătită. Apoi, când eu însămi m-am adaptat, am început să regret că nu am ales Facultatea de Psihologie. Atâţia oameni care au nevoie de ajutor ajung la mine, iar eu nu pot ajuta procesul lor de vindecare – complicată situaţie! Din ...
Citește mai mult »

Povești de adormit copiii

În fiecare seară am de spus o poveste: uneori dintre cele clasice, uneori dintre cele inventate de mine, alteori ceva nou, cu temă dată. Ieri, după o zi furtunoasă (la propriu) și obositoare (tot la propriu) a trebuit, cum altfel, să alcătuiesc o întâmplare cum alta n-a mai fost, despre un om și telefonul lui. Mi-era somn, creativitatea mă părăsise de multișor, cuvintele luaseră și ele calea exilului așa că a ieșit după cum urmează: A fost odată ca niciodată un om care avea un telefon magic. Dacă își dorea să ajungă undeva, pur și simplu dădea un telefon și era acolo: voia la spital, suna și ajungea mintenaș, voia la Poliție, la fel, visa la cazare într-un hotel fițos de pe malul mării, telefona și era deja în camera lui. Doar că omul și-a dat seama că telefonul lui nu funcționa și pe Lună. Așa că a construit o rachetă ultra-rapidă pentru a instala și acolo un post telefonic. Ajungând pe Lună, omul și-a dat seama că telefonul a devenit inutil, dar l-a păstrat ca soluție de ...
Citește mai mult »

Pseudoștiința grupului (de copii)

Ieri seară în curtea Neacșu s-a format o adunare ad-hoc de copii. Cu două excepții nemotivate, toți juniorii din împrejurimi ne-au călcat pragul (și cultura de căpșuni). Motiv de profunde revelații pentru mine, fiind pentru prima oară când am văzut cu ochi relaxați atâția pitici la un loc, fără control parental sau fără a fi într-un cadru formal. Iată ce am înțeles: Sunt copii care pur și simplu nu se suportă. Nu pot comunica, empatiza, nu găsesc puncte comune decât poate de a se râcâi reciproc. Tendința lor naturală este de a se evita, ignora. Ce facem noi părinții când suntem cu ei? Îi obligăm să relaționeze, să comunice, pentru că așa este bine, politicos. “Joacă-te și cu Ionel, că și el este prietenul tău!” Poate și de aici vine acceptarea unor relații toxice atunci când creștem: pentru că suntem învățați de mici să intrăm în jocul celor pe care în mod instinctiv i-am evita. Fiecare copil are propriul stil de a-și rezolva problemele sau de a negocia: unii țipă, alții încearcă să-și câstige dreptul pe furiș, unii ...
Citește mai mult »