Personale

Țelul suprem

Mi-am dat seama de ce sunt săracă! Financiar vorbind, cu duhul încă mai duc. Și vreau să rezolv chestia asta ASAP. Am aflat așadar din articolele de dezvoltare profesională că toți oamenii care s-au îmbogățit și-au dorit obsesiv câte ceva. Unii case, alții limuzine, bijuterii scumpe sau lucrări de artă inestimabile. Eu nu îmi doresc chestii din astea. De exemplu, nu visez la case megalomanice cu domenii uriașe pentru că mi se par bătăi de cap. Știți câți angajați îți trebuie să le întreții? Păi eu fug de acasă când îmi vine ajutorul la curățenie, să-mi mișune mereu prin prajmă tot soiul de persoane, care cu mopul, care cu ceaiul, care cu lustruitul oglinzilor, mi se pare coșmar. Mașină scumpă? Avem una nici prea prea, nici foarte foarte. Oricum eu nu șofez, că stau pe bancheta unui Bugatti, BMW sau Renault, dacă nu mă dor părțile moi, nu mă înghesuie nimeni la drum lung și supraviețuiesc onorabil în caz de Doamne fere’! e perfect. Bijuterii? Nu mă topesc după accesorii, sunt activă, alerg de regulă pe scări, n-aș ...
Citește mai mult »

Parentingul este un perpetuu meme

Există numeroase glume pe tema părinţelii. Pe bună dreptate, a creşte copii este un carusel perpetuu de tip râsu’-pânsu’. Te întorci o clipită şi-ţi găseşti copilul desenat cu carioci permanente, lăsate la îndemâna lui într-o altă nefericită clipită, întrebi de cinci ori dacă îşi termină mâncarea din farfurie şi după ce ai debarasat-o se pune pe plâns de dorul bucății de pâine rămase, găseşti tot soiul de soluţii creative stupide, care, evident, dacă funcţionează şi copilul scapă teafăr, se cheamă atunci că sunt deştepte. Dacă cea mai importantă calitate a unui om este simţul umorului, în cazul unui părinte, se dovedeşte a fi salvator! Ieri copilul mic, că despre cel mare nu-mi mai permit să zic nimic, mă anunţă ca a venit cu nişte amici în curte. Este activitatea lui favorită, iar dacă la început mă întreba din timp dacă are voie, a urmat etapa în care mă chestiona cu toţi copiii ciorchine în fața ușii privindu-mă cu ochi de căţeluşi, acum mă informează sec după ce se instalează bine la joacă. Să nu cumva să apar ...
Citește mai mult »

Ce jucăm în deplasare?

După cum am anunțat cu surle și trâmbițe zilele astea (ne) jucăm în deplasare, repetând ieșirea de anul trecut la Gura Portiței. Despre cum s-au schimbat lucrurile pe aici vă povestesc altă dată, acum las câteva dintre activitățile pe care le bifăm cu mari și mici, mai ales că vremea nu este tocmai cea ideală, dar nici detestabilă, fie vorba între noi. Cum ne umplem așadar timpul? Activitățile clasice sunt: 1. Pescuit aproape sportiv. Este amuzant, le iese băieților. 2. Plimbările. Sunt relaxante, mai ales pentru mine și bunicul patern. 3. Spânzurătoarea, X și O, Fazan, “Eu spun una, tu spui multe!”, distractive mai ales pentru Cezar. 4. Tiroliana cam prăpădită și trambulina, aflate tot în portofoliul mezinului. La categoria tehnică și modernism bifăm: 1. Jocuri de pe tabletă și telefon; 3. Ceva Nintendo Switch. La artă culinară nimic surprinzător: mult pește, iar în cazul meu mujdei de usturoi la toate felurile, mai am puțin și-l cer cu pai și umbreluță în pahar de cocktail. La improvizație avem un joc nou: Cezar desenează un animal, apoi completez perechea cu mama lui. În plus învățăm două limbi ...
Citește mai mult »

Introspecții

Vă zic, madlenele lui Proust sunt pistol cu apă. Ciorba mea de miel a fost anul acesta punctul de plecare al unor revelații teribile. Prima a fost textul precedent. A doua este chiar cel de azi. Ce să vă zic, a ieșit gustoasă judecând după rapiditatea cu care s-a golit oala. Și mirosea așa de bine că-mi venea și mie să dau gata o strachină mare cu mult leuștean proaspăt. Dar eu nu mănânc miel și până azi nici măcar nu am știut de ce. Exact acesta a fost semnalul introspecției reușite: îmi place, aș mânca, dar nu pot. Care-i baiul? Nu sunt vegană, deși carnea nu este prima mea alegere, uneori o mănânc cu poftă. Alteori o evit cu săptămânile. Dar niciodată miel. Am crezut că e mirosul, dar astăzi mi-am dat seama că nu. Mirosea demențial ciorba, chiar îmi ploua în gură! Apoi că e blana, mielul se curăță greu, deși în zilele noastre îl luăm gata de pus în oală, tot îmi este frică atunci când îl gătesc să nu rămână fire de lână. Dar ...
Citește mai mult »

Acasă

Când am plecat de la părinți în pribegie studenție, primul loc definit ca “acasă” a fost o cameră minusculă situată în mansarda unui bloc de lângă Palatul Cotroceni. În teorie eram cazată în căminele Politehnicii din Leu, în practică împărțeam cu actualul meu soț (*) o cameră cam cât baia noastră matrimonială de acum. Acolo mă întâlneam pe scări cu oamenii pe care îi vedeam la televizor și vedeam o altfel de lume, ce-mi părea atunci intangibilă. Apoi acasă a devenit o garsonieră de 40 mp din Drumul Taberei. Mobilată strict funcțional și utilată pestriț cu lenjerii, prosoape, farfurii din zestrea fiecăruia. Când ne-am căsătorit, acasă a însemnat un apartament cu trei camere, tot în Drumul Taberei. Care a stat multă vreme aproape gol și a sfârșit, ca orice casă care se respectă, prea plină de ciurciuboate. Pentru că nu mai încăpeam acolo cu cățel și purcel, adică doi părinți, un bunic, un nepot, un ciobănesc mioritic, o metisă culeasă de pe drumuri și o pisică, acasă a devenit o casă veritabilă din proximitatea Bucureștiului. Iar apartamentul cu trei camere ...
Citește mai mult »

Raport de activitate

Luni: un soi de faliment. Sau un pas spre bogăţie. N-avem niciodată de unde şti ce va fi. Va fi! Marţi: şampanie. Miercuri: ceva planuri pe hârtie. (Să nu uit de cozonaci şi pască!) Joi: vopsesc ouă, sper să găsesc albe. Chimic, uşor de realizat, vreau multă culoare, m-am săturat de chin mare pentru nuanţe spălăcite. (Soluţie valabilă pentru orice aspect al vieţii!) Vineri: mă reculeg. Sâmbătă: ciorbă, ouă umplute, salată de pui cu ţelină şi 10.000 de genoflexiuni preventive. Duminică: friptura şi sărbătorim în familie. Săptămâna care tocmai a început este mai complicată decât prezentul raport, dar iată ce simple pot fi lucrurile pe hârtie! 🙂
Citește mai mult »

Aproape unplugged

De ceva vreme tot încerc să mă întorc în Seninia și nu reușesc. Nu din cauza problemelor mele, reușeam în trecut cu brio în ciuda lor, nici a lipsei de soare, nu sunt chiar așa meteosensibilă pe cât îmi place să cred, nici a inerentelor interacțiuni neprincipiale din ultima vreme la care m-am imunizat oricum de mult. Am analizat așadar ce anume se întâmplă cu mine. M-am suspectat de depresie, dar dorm cât trebuie, mănânc la fel, încă am plăceri mai mult sau mai puțin vinovate. Apoi de bătrânețe, dar nici această bănuială nu a stat în picioare. Astăzi, când telefonul mi-a trimis inerentul raport cu timpul petrecut împreună, m-a lovit evidența: Social Media. Petrec prea mult timp virtual în zone care nu mă ajută absolut deloc, ci doar îmi consumă inutil datele, retina și energia. Am purces așadar la o analiză corectă și sinceră. Aplicațiile pe care le folosesc intensiv sunt: LinkedIn, Instagram, Facebook și Twitter. LinkedIn se presupune să mă ajute profesional. Adevărul este că nu a făcut-o niciodată foarte mult. În afară de ceva research, nu ...
Citește mai mult »

O perpetuă adaptare

Ne place stabilitatea și rutina, dar în fond tot ce facem este să ne adaptăm constant, să schimbăm, să aflăm altele noi. Învăţăm greu să ne desprindem de mamă, primul nostru punct de reper şi de fuziune. Bâjbâim, o căutăm, devenim independenţi, uneori regretăm, ne întoarcem. Apoi învăţăm la fel de greu să ne adaptăm vieţii în doi. În trei, în patru… Deprindem cu ceva efort scrisul, cititul, socotitul. Apoi mai complicat devine să învăţăm cum să comunicăm cu alţii diferiți nouă, cum să înţelegem motivaţii ascunse, cum să ne adaptăm junglei umane. Ne obişnuim cu o casă. Apoi o schimbam. Cu un oraş, apoi cu altul. Cu trenduri ale modei și tehnologiei. Cu maşini noi şi metehne clasice. Ne obişnuim cu a nu avea nimic la începutul carierei. Apoi trebuie să deprindem modestia câştigului. Prietenii, colegii, vecinii, cunoştinţele sunt toţi într-o dinamică perpetuă. Vin şi pleacă, unii pe furiş, alţii cu surle şi trâmbiţe, unii lăsând în urmă gol, alţii o mare uşurare. Câştigăm şi pierdem constant. Şi nu e ca şi cum putem echilibra o balanţă. Câștigăm timp, pierdem bani, câștigăm viitor, pierdem trecut, ...
Citește mai mult »

Urăsc cu toată ființa mea un ticălos cu nume oribil

Aș putea să scriu zilele astea numai despre resurse umane, carieră și management. Acesta este pilotul meu automat, după 6000 de texte scrise pe itex.ro, îl pot oricând scrie pe cel cu numărul 6101. Dar nu vreau să deraiez de la scopul acestui blog: scriu în primul rând pentru mine, ca să-mi fie bine, să-mi fixez amintiri, să mă organizez sau vindec, iar pilotul automat nu mă ajută nicicum. Ba chiar mă încurcă mai rău. Dar nici ușor nu-mi va fi în cele ce urmează. Urăsc, dragii mei! Cu patimă, complet, cu toată puterea mea. Nu este un om, nu este o ființă, ci este un hoț abstract care lasă un deșert în urmă. Și nu fură tot odată, ci încet, parșiv, puțin câte puțin. Ia amintiri, idei, cunoștințe și lasă în urmă frică, angoasă, tristețe. Încâlcește minți, aduce neputințe și lacrimi. E rău, ticălos, monstruos. Nu știi niciodată cu ce te păgubește prima dată, nici a doua, nici a zecea. Uneori cu zâmbete, chipuri familiare, alteori cu echilibrul sau demnitatea. Îți ia mama și îți aduce un copil agresiv și ...
Citește mai mult »

Cum va fi la şcoală?

A venit momentul să declar grădiniţa un mare eşec. Nu ştiu dacă ea în sine, vă voi povesti la timpul potrivit (dacă uit, să-mi amintiţi!) că nu este ca şi cum am ratat alte opţiuni, oricum aceşti trei ani din viaţa noastră nu au avut până acum beneficii pe măsura consumului de energie şi timp alocat. Ba chiar au lovit serios în anumite privinţe, lucru care mă supără cu adevărat. Mai sunt câteva luni şi se încheie, mi-aş dori să mă răzgândesc, dar şansele sunt minime spre nule. Chiar îmi doresc să punctez la un moment dat cauzele, sunt multiple şi poate că ar ajuta pe toti cei implicaţi (inclusiv pe noi) să le depăşim. Dar mai ales pe cei care au început cu placa educaţiei timpurii formalizate, mă scuzaţi că vă trezesc, dar ne aflăm departe de punctul în care să fim pregătiţi! Şi pentru că un eşec nu vine niciodată singur, mă aştept cumva la ce este mai rău şi de la şcoală. Există, evident, două percepţii extreme privitoare la acest pas, pe care le-am observat în discuţiile altora cu cel mic. Cea pesimisto-agonizantă: “- Mergi la ...
Citește mai mult »