Personale

Comestibile

În copilărie mâncam, fără știrea părinților, tot soiul de ierburi. Era pe bulevardul principal un gard viu dintr-un arbust decorativ țepos, cu frunze vișinii și acrișoare, veșnic prăfuite, care ne tăiau brusc foamea în zilele de vară. Mai aveam în meniu o plantă pitică, greu de dibuit, cu frunze cam ca de nufăr, ale cărei semințe albe aveau un gust minunat. Petale de trandafir, mierea caprifoiului, corcodușele verzi și, în primăvara târzie, multe flori de salcâm. Învățam comestibilele din experiența altora și le transmiteam altora ca pe o veritabilă Miorița. Pe cele care erau “otrăvitoare” la fel. Știam plante care ne făceau mâinile țepoase, plante care vindecau sau care, dimpotrivă, puteau răni. A mânca astfel era o formă de socializare. Ne expuneam cunoștințele în grup, exageram efectele, povesteam diverse mituri inventate de noi sau auzite de la alții. Acum ne ținem copiii prea puțin liberi în natură. Și cumva fiecare experiența de cunoaștere a lor devine verificată, mediată, regizată. Rareori apucă să comită comportamente considerate de adulți nepermise. Ghindele și castanele sunt prea murdare pentru a fi colecționate, ...
Citește mai mult »

Uitaţi-vă după îngeri!

Staţi lin că nu m-am dilit. Nu încă, cel puţin. Dar în ultima vreme am fost la un pas destul de mic de asta. Cumva am continuat să atrag din abundenţa de bine a Universului (şi am citat aici dintr-un newsletter din acela ciudat, ajuns doar GDPR-ul știe cum în Inbox-ul meu) aceleaşi chestii sâcâitoare şi enervante. Ce-i drept niciuna nu m-a surprins nepregătită, am destulă vreme pe aici cât să ştiu ce mă aşteaptă. Dar asta nu înseamnă că le-am primit cu braţele deschise şi zâmbetul pe buze, ci m-au costat nişte neuroni, ceva panică, multă energie. În toată vâltoarea cu pricina, în care au fost implicaţi oameni cu deficit de agreabilitate şi reacţii pe măsură, am căpătat senzaţia că noi ăştia de ne credem bipezi, cerebrali şi stăpâni ai lanţului trofic suntem de fapt nişte triste moluşte. Unele dominate de insticte primare, care suprareacţionează nu numai pentru a supravieţui sau a perpetua specia, ci şi absolut fără un motiv logic, cu sens sau motiv. Moluște chiaune. Apoi m-am uitat mai bine în jur. Cu alţi ochi, tot încercănaţi, dar parcă mai ageri. Şi am văzut că totuși ...
Citește mai mult »

Când cele așteptate chiar sosesc

Mai mult de doi ani am stat cu cel mic doar în brațe. Eram nedespărțiți, dacă întâmplator mă întâlneam cu prieteni sau cunoscuți în scurtul răgaz fără el, nu mă recunoșteau fără marsupiul verde, înflorat. Mulți își puneau probleme privitoare la sănătatea lui, puțini puteau intra în amalgamul nostru zilnic. L-am cărat cu mine în deplasări de serviciu, am făcut aprovizionarea, am mers cu cel mare la diverse extrașcolare de-ale lui, am alergat după autobuze, am probat pantofi. Am gătit, am dormit, m-am fardat sau am citit. Doi în unu, cu respirația îngreunată, fiindu-ne prea cald uneori, încurcându-ne unul pe altul deseori. Ieri am revăzut poza în care pregăteam cu el în cârcă o masă pascală și am simțit din nou senzația de arsură din coloană, durerea de spate, oboseala de atunci. Îmi doream să-l văd mare, să-l știu independent, să-mi dea un răgaz, cât de mic. În seara asta a intrat în casă, și-a schimbat pantalonii, și-a pus un bluzon peste tricou și mi-a spus încrezător: – Să te relaxezi liniștită! Puțin încurcată, mai ales că în ultima vreme ...
Citește mai mult »

Narcise și atât

Pe o bucată de pământ din curte stă, din vara trecută, o mochetă de plastic care găzduiește, în lunile caniculare, o piscină mică. În lipsa minusculului bazin, Dor, marele câine al curții, trage enervant de covorul numai bun de ros. Iar sub el păreau a se iți niște frunze gălbejite și rupte de lupta cu plasticul verde. Zilele trecute cineva a strans toată mocheta și a așezat-o frumos pe un gard. Sub ea stăteau chinuite și frumos aliniate niște narcise de care uitasem toți. Florile au îmbobocit, iar frunzele au înverzit, chiar dacă au crescut așa, retezate și gălbejite la vârf. Vor înflori curând. Știu că a fost tata. Mi-l închipui descoperind plantele atavice și încercând resuscitarea. Am în spatele casei un fragment de tuia salvat dintr-un ghiveci, pe care îl udă încă cu sfințenie, deși nu pare a avea mari șanse de reabilitare. Mi-am amintit cum prin noiembrie mi-a adus supărat cele trei ghivece din camera lui. Le uda atât de des încât erau aproape putrezite, le mergea la fel rău precum miroseau și nu știa ce să ...
Citește mai mult »

O poveste cu un șoarece

Să fie cam o lună de când în magazia care-l găzduiește iarna pe Tocăniță, zis Trifoi, zis Iepurilă, zis Bag P€&@ în El de Iepure (*) se auzeau zgomote ciudate. Ba chiar am găsit punga de mâncare a sus numitului roasă la un colț. Mi-a fost clar că am mai căpătat niște nedorite animale de companie, dar eram totuși în faza de negare: atât timp cât nu le vedeam, practic nu existau. Până într-o seară când, ridicând capacul garsonierei lui Trifoi, am văzut că avea un vizitator: un șoricel mititel, care m-a speriat de moarte în ciuda faptului că nu arăta deloc amenințător. Am țipat de au ieșit ai mei îngrijorați (sau plini de speranță) pe la ferestre și timp de două zile am vizitat iepurele doar în compania soțului. Sătulă de mișteauxuri, în a treia am luat cu mine câinii. Care furau din magazie chestii și le mutau în curte prin puncte diametral opuse, așa că am renunțat și la protecția lor. În vederea preîntâmpinării unei noi întâlniri față în față cu infama creatură, mi-am făcut așadar ...
Citește mai mult »

Despre mine, o altă variantă

Port cizme vara. Uneori îmblănite. Nu plec nicăieri fără ochelarii de soare. Îmi plac fustele scurte. Și pantalonii scurți, am jurat că-i voi purta chiar și la bătrânețe. Aș colecționa ii. Dependentă de dulciuri și de cafea. Sunt o stewardesă ratată, aceasta fiind prima mea alegere conștientă de carieră. Am studiat și vă zic că cea mai bună metodă antistress este mersul pe jos. Și aranjatul dulapurilor funcționează uneori. Mi se întâmplă să nu pot articula două vorbe inteligibile, dar să pot scrie texte lungi și clare. Cel mai des am auzit despre mine că sunt “bossy”. Și varianta puțin măgulitoare în limba română. De fapt singura poreclă care a supraviețuit vremurilor este “șefa”. Încă mai sunt oprită pe stradă pentru a spune de unde îmi cumpăr încălțămintea. N-am regrete. În timp am pierdut și din așteptări. Dar sunt pururea optimistă și încrezătoare în viitor. Am de azi 42 de ani. Uneori mă simt de 20, alteori de 60. Uneori simt că am pierdut timpul, alteori că el a câștigat cu mine. Dar mai bună de atât nu voi fi decât la 43 🙂
Citește mai mult »

24 h

Ieri prezentul blog a trecut prin niște încercări tehnice neprecizate. Diagnosticul e neclar și acum, dar măcar s-a (aproape) rezolvat. Spre seara mi-a fost blocat cardul din cauza unor tranzacții online suspecte, aplicația Uber luând de patru ori sume de bani nealocate unor curse. După îndelungi discuții cu banca (uitasem token-ul pentru online banking pe birou), am lăsat cardul blocat până mă lămuresc care-i problema. Astăzi deschid aplicația băncii pentru a salva dovezile și trimite la Uber. Evident că respectivele plăți nu mai există, pentru că nu le-am autorizat. Deci n-am cum să fac reclamație neexistând dovezi care îmi susțin afirmațiile și mi-e frică să deblochez cardul, pentru că nu știu dacă a fost o eroare a sistemului sau o posibilă fraudă din exterior. De dimineață, ajunsă cu mare efort la grădiniță, pentru că ăsta mic e deja cam mare să-l mai car adormit, constat că pantofii de schimb s-au evaporat. Pur și simplu lipseau la apel din rucsacul pe care îl cărăm zilnic cu noi. Las copilul supărat în cizmele de cauciuc și dau să plec. Noroc ...
Citește mai mult »

O cheie pierdută

În frumoasa zi de ieri, cu piticul proaspăt cules de pe băncile grădiniței, am purces la a cumpăra câteva din cele necesare. Am intrat așadar în magazinul din apropiere și, pentru că aveam destule bagaje, am pus rucsacul copilului împreună cu haina și fesul într-unul dintre dulapioarele de la intrare. (*) Caut monedă, închid dulapul, iar copilul mă roagă să țină el cheia. Am avut în acel moment un flashback cu primul meu mers la pâine, când am pierdut cei 5 lei și m-am întors cu mâna și buzunarele goale, dar cu o abundență de lacrimi în obraz. M-am gândit totuși că nu-i un risc mare, la dihai corporația dacă se pierde o cheie, sigur există o procedură clară de urmat. Existau totuși indicii că ceva nu e tocmai organizat: multe dulapuri erau nefuncționale, iar din cele 3 chei existente, niciuna nu mai avea eticheta colorată de plastic pe care să scrie numărul. Dar i-am făcut copilului hatârul și de aici s-a rupt filmul, pentru că exact în acea secundă fatidică mi-a sunat telefonul. Facem cumpărăturile, plătim, rog copilul să ...
Citește mai mult »

Deși nu pare este despre profesionalism

În vara în care s-a născut cel mic, soțul meu a fost la întâlnirea de niște ani (nu spunem câți) de la absolvirea liceului. Din motive de burtă n-am participat, dar văzând pozele făcute de fotograful la care au apelat organizatorii am fost impresionată. Dincolo de faptul că peisajul și decorul erau foarte fotogenice, am recunoscut în imagini stări, emoții pe care nu le mai văzusem pe chipurile cunoscuților de multă vreme. Viața îți dă, dincolo de riduri sau kilograme în plus, o asprime a privirii pe care o regăsesc în mai toate fotografiile, dar în cele despre care vorbesc acum era estompată și completată de o ghidușie adolescentină. Mi s-au părut așadar reușite, impresionante chiar, și am propus ca la botezul copilului să apelăm la același fotograf. Ar fi fost prima oară când un eveniment de familie beneficia de amintiri puse în imagini profesionist, pentru că în general pozele făcute astfel mi se par artificiale, retușate (așa cum mi se par prea formale și parangheliile cu pricina). Și așa am făcut, imaginându-ne că vom avea o ...
Citește mai mult »

Locuri, oameni, zile, impresii

Prietenii știu că zilele acestea au constituit pentru noi evadarea de iarnă. Evităm sezonul Crăciun – Revelion din cauza aglomerației și petrecem după, cu puținii turiști care fie sărbătoresc după alt calendar, fie fug ca și noi de înghesuială. Anul acesta s-a votat să revedem Bucovina. Partea cu votatul este metaforică, de regulă șeful de trib organizează ieșirile și deseori aflu detalii abia când plătesc diverse proforme. Asta ca să fie clar cine dă cu tokenu’! 🙂 Recunosc că așteptările mele au fost exact așa cum zice cartea de psihologie: infime. Cel mic nu este încă un partener de călătorie comod, cel mare este deja cu un picior și jumătate de suflet în afara tribului, căpetenia suferă de stres, iar eu încerc să refac periodic dansul din jurul focului primordial cu incantații privitoare la sănătatea mentală a tuturor. Iar la prima întâlnire Bucovina ne-a așteptat în straie de sărbătoare, dar cumva prea formală și rece (la propriu, era un ger crâncen), de parcă n-am reușit să ne intrăm la suflet în ciuda evidentei admirații pe care i-o purtăm. Iată-ne ...
Citește mai mult »