Parintesti

Nostalgii de zi aniversară

În urmă cu niște ani, la ora asta, eram într-un spital așteptând să nasc pentru prima oară. Un pic speriată, un pic singură, dar nerabdătoare să se incheie un trimestru greu, plin de insomnii și neliniști. Când am primit în brațe un cocoloș alb și spân, am știut că viața mea s-a schimbat total. Atunci m-am născut și eu ca mamă. Și fiecare zâmbet, plânset sau evoluție a copilului meu, a însemnat devenirea mea. Am devenit așadar mamă cu fiecare noapte nedormită. Cu fiecare frică și îndoială. Cu fiecare criză, îmbrățișare, greșeală și cu fiecare pas înainte. Am devenit mamă cu orice lucru învățat. Cu orice decizie luată, cu orice lacrimă de neputință, epuizare, tristețe sau bucurie. M-am născut așadar și eu într-o zi întunecată de ianuarie și sunt într-o perpetuă transformare. La mulți ani mamei din mine! Mai am mult de învățat, dar sunt ambițioasă și prind ușor. 🙂 Dar, mai ales, la mulți ani Marele Copil! Să-ți păstrezi optimismul, tolba de vise și cuvinte frumoase, mintea ageră și dorința de a ajuta!
Citește mai mult »

Frica

De câteva săptămâni piticului îi este frică de întuneric. Vrea să doarmă cu lumina aprinsă pentru că vine un nene iuiât (urât) și îl ronțăie. Azi îmi dă un urs mănușă să ne jucăm. Musti. Și aduce pe rând jucării, despre care plușul îi povestește bine cocoțat pe mâna mea. Vorbim despre o mașinuță roșie, un telefon vechi, un ciocan din trusa de scule. Apoi aduce un dinozaur galben de plastic. Ursul îl aruncă pe pat. “Ce ai pățit, iusuleț?” “Mă sperie, așa cum te sperie pe tine nenea urât. Ce pot face când sunt speriat? întreabă Musti, care se vede că a citit niște cărți de psihologie. Răspunsul a venit neașteptat de promt: “Fugi, iusuleț! Uite așa fugi!” Și se pune să alerge în cerc prin cameră, dând din mâini și șutând jucăriile. Până și copiii de nici trei ani știu că fuga e cel mai sănătoas leac al fricii. Doar că ei nu o consideră deloc rușinoasă 🙂
Citește mai mult »

Chestiuni

“Mama, eu sunt mic? Tu esti fetiţă? De ce se face seară? Ştii o poveste cu mine? Eu sunt nervos? De ce maşinuţei nu i se deschide uşa? Tu ai fes? Are gust bun? Pot să fac teme? Ursul asta este mare?” Mitraliază cu întrebări. Una după alta, legate ca logică sau total disparate. Atât de surprinzătoare, că uneori mintea mea de adult prins în plasa ţesută de cotidian se blochează în a răspunde. Dar încerc: “Eşti mic, mama!” “Ba nu, sunt mare! Când mă fac eu mic, mă duc la şcoală!” Sau aşa: “Este seară pentru că apune soarele, Cezar!” “De ce apune soarele?” (Să o dau în astronomie sau să aleg calea cea simplă?) “Se duce la culcare.” “De ce se duce la culcare?” (Mă felicit că nu am ales varianta cu astronomia.) “Este obosit. Tu nu eşti?” Şi uite aşa tirada de ce-urilor se stinge. Sau continuă până la epuizarea cuvintelor, ideilor sau a răbdarii. Cred că îmbătrânim atunci când uităm să punem întrebări. Când ni se pare că le ştim pe toate, când considerăm că a fi curioşi nu ne mai stă bine, când orice frază terminată cu semnul chestionării conţine deja certitudinea unui răspuns.
Citește mai mult »

Minunea

Vine la mine încălțat cu gheata dreaptă în piciorul stâng, bombănind bătrânește: “Caut minunea cealaltă!” Luată ca din oală, îl privesc precum mâța calendarul pe 2016, fără să compilez despre ce miracol ar putea fi vorba. “Unde e minunea cealaltă?” mă întreabă direct, bătând din piciorul încălțat. Deci avem minuni în casă. Asta e… minunat! Să le dibuim pe toate! Mă implic activ în căutare, deși nu am habar ce se presupune să găsesc. Cel mic e și mai implicat. Aruncă niște jucării, se uită pe sub pat, iese pe hol și strigă ca un învingător: “Am dăsit-o! Hai afară, mama!” și apare cu gheata stângă în mână. Mare minune…
Citește mai mult »

Luăm cu ceapă

Paharul cu apă stă într-un echilibru precar. – Ai grijă! spun tardiv, încercând să-l prind. Prea târziu. Cel mic este ud fleaşcă pe bluză, pantaloni şi şosete. Ai zice că aproape 250 ml de lichid nu pot produce nicicum atâta udătură. – Ceapa mă-sii! zice prea corect şi prompt atunci când simte răceala din haine. Evident că orice tentativă de a corecta limbajul, aduce cu sine repetarea obsesivă a înjurăturii proaspăt învăţate şi temeinic interiorizate. Nu-mi rămâne decât să-mi propun că nu îl voi recupera în nici o zi de la grădiniţă sau şcoală, delegând înţelept astfel de activităţi tatălui, bunicilor sau fratelui mai mare. Tare mi-e frică de arsenalul lui, care sta bine ascuns şi aşteaptă momentul propice să iasă la lumină. Lulunină cum ar veni, ceapa mă-sii de ceapă că-i aşa de inteligibilă şi simplu de pronunţat!
Citește mai mult »

Dialoguri

Din seria “Culinare”: Pe plajă, îmi oferă o îngheţată făcută de el. O piatră alba, alungită, pe care trebuie să o savurez. – Bună ţata? – Bună, excelentă chiar. Să mai faci! Ce reţetă ai folosit? întreb eu. – De… ţată, îmi răspunde. Din seria “Cine e mamuţa?”: Acasă, ne hârjonim. – Măi, maimuţă! îi zic. Cine e maimuţă? intreb retoric. – Ceacea (Cezar)! – Cum Ceacea? Numele tău nu este Cezar? – Nu, e mamuţă! Din seria “Bond, Puiu Bond”: Îl strig: – Cezar! Îmi răspunde: – Nu Ceacea! Puiu’ mamii! Am aşadar încă un partener de discuţii pe cinste. La fel de pus pe şotii şi pe vorbă ca şi ceilalţi din casă.
Citește mai mult »

Şi vedetele sunt părinţi

Nu cred că a mai fost aşa vuiet în presa de peste Ocean de când Michael Jackson şi-a ţinut copilul acoperit cu o păturică peste balcon arătându-l fotografilor. Acum faptele sunt mai puţin periculoase, dar la fel de analizate: fiica celebrilor David si Victoria Beckham, în vârstă de patru ani, a fost fotografiată cu o suzetă în gură. Termenul în engleză mi se pare mult mai relevant în context – ei spun pacifier, făcând referire la rezultatul obţinut, nu la acţiunea în sine de supt. Ipocrizia analiştilor merge pe două planuri: Primul, constituit din specialişti, care atenţionează ca fata îşi poate deforma dantura. Un risc uriaş, că doar nu există acum soluţii ortodontice chiar şi pentru adulţi. Stilul clasic “mort de grija altuia”. Al doilea, constituit din publicul larg, care, în sfârşit a găsit breşa în stilul de parenting al unui cuplu celebru, simţindu-se deodată superior: “Păi fi-mea nu a vrut suzetă deloc!”, “La 1 an am dat cu ustoroi si piper pe ea şi a aruncat-o!”. Cam ca muierile grase care văd un coş pe tenul unei tipe trăznet şi zic: “Uite, dragă, ce ten ...
Citește mai mult »

Gigi Duru’

Bunicul îi spune mezinului care nu cooperează: – Gata, la spălat! Dacă nu, ai de-a face cu Gigi Duru’! Şi îşi încordează muşchii, în mod demonstrativ. – Tu nu Gigi Duiu! răspunde piticul. – Cum să nu fiu Gigi Duru’? Dar cine sunt eu? – Tu, Tataia Oma! Cinci minute mai târziu, copilul îşi strigă bunicul: – Gigi Duiu?!? Lasă copiii să glumească, vorba reclamei. Că nici cu bunicii nu mi-e ruşine 🙂
Citește mai mult »

Limbajul copiilor (mei)

Marele Copil a început să vorbească la trei ani. Trei ani de relativă tăcere, care m-au îngrijorat, recunosc, dar care s-au terminat brusc într-o zi în care a început de o dată să turuie. Iar turuiala s-a dovedit a fi foarte corectă din punct de vedere gramatical şi cu un limbaj surprinzător de bogat, în ciuda faptului că a prins gustul povestilor abia după patru ani. Se vede treaba că ne-a ascultat temeinic în tot acest timp! Practic nu am avut ce să corectăm în afara unui “r” uşor graseiat, caz în care s-a dovedit util cursul de Logopedie deloc atractiv din facultate. Cu mezinul este, evident, altfel. Încă dinainte de un an a avut încercări de a comunica verbal. Iar acum, la doi ani, repetă papagaliceşte tot ce aude şi încearcă să facă singur constructii verbale complexe. Este la fel de fascinant să vezi chinul lui pe cât a fost de surprinzător să auzi un copil vorbind corect si complet de pe o zi pe alta. Pe lângă amuzantele eşecuri logopedice (“fata muu” în loc de “vaca muu”), sintaxa este alta decât o ştim noi. ” Viau mare ...
Citește mai mult »

Baloane

Vine la mine cu un balon desumflat si pricăjit: – Maie ombo! Să-i fac balonul mare. Să-l umflu, zic! Ma uit la băşică – avariată rău. Capătul îi era legat într-un nod strâns de cauciuc si toată partea de sub gâlmă era lipită din cauza căldurii. Nu l-aş fi putut face maie nici printr-o minune. – Maie ombo! Încerc să-i aduc o minge. Nu merge! O carte. Nici atât! – Maie ombo! Mă pun aşadar pe restaurat balonul. Iau o foarfecă, tai nodul plus partea lipită şi încerc să-l umflu. Înţeleg astfel şi de ce are gâtul ăla: fără el nu poţi să-l faci maie. Suflu, trag, mă înroşesc toată, bag forţă de mă ia leşinul, dar îmi iese. Dintr-un balon mititel şi stafidit fac unul bulbucat. Maie, zău, la cât m-am chinuit! Mă gândesc cum să-l leg să-şi păstreze bulbucătura, ajung la birou, iau niste bandă de lipit şi, victorioasă, mă pregătesc să prezint băşica în varianta optimizată. Cui? Copilul venea spre mine, râzând, cu o alta în mână. – Maie ombo! Exista şi un balon mare. Trebuia doar să-l caut. Maie toantă…
Citește mai mult »