Parintesti

Ce ai făcut la grădiniţă/ şcoală?

Este obsesia naţională, mai toţi părinţii plângându-se de lipsa de comunicare a copiilor care preferă să răspundă “bine” la această întrebare, generând astfel o jale colectivă. La şedinţele de la şcoală, în parc, în cercul de cunoscuţi, toată lumea trăieşte cu obida tăcerii copiilor. De aceea au apărut numeroase articole, studii, analize, sfaturi, toate ca să liniştească nevoia de control a părintelui care se înteţeşte atunci când copilul începe să aibă responsabilităţi. Mi se pare normal să stim ce se întâmplă cu ai noştri, mai ales atunci când sunt într-un alt mediu decât cel familial. Doar că la fel de normal este ca odată ajunşi acasă, aceştia să încerce să se detaşeze de experienţa încheiată. Mai ales că puţini sunt cei care adoră şcoala sau grădiniţa… De ce răspund aşadar copiii “bine” la întrebarea din titlu? Pentru că puţin le pasă ce au făcut, odată ce au plecat de acolo. Copiii trăiesc într-un perpetuu prezent, a invoca şi analiza trecutul este pentru ei un demers inutil. Pentru că uită. Până la 5-6 ani, memoria lor funcţionează foarte selectiv, probabil ca mijloc de ...
Citește mai mult »

Zonele libere de copii: discriminare sau nevoie?

Saptămânile trecute, o nouă companie aeriană a anunţat înfiinţarea unor zone kid-free, ca să nu spun interzise copiilor, în care pasagerii cu nervii mai slabi, bolnavi, ocupați, obosiţi sau sătui de cei proprii să aibă acces prin achiziţia unui supliment la preţul de bază al biletului. Deloc întâmplător, lista “neagră” cuprinde operatori din zona asiatică, unde probabil lucrurile au scăpat de sub control din cauza natalităţii mult mai dinamice decât cea europeana sau nord americană şi unde opinia publică sare mai puţin acuzator în astfel de speţe. Evident că au apărut deopotrivă aplaudaci şi contestatari. Cei mai guralivi în SUA, că aşa-i americanul. Amuzant este că dacă cei care laudă iniţiativa au argumente de bun simţ (este natural până la urmă să îţi doreşti linişte în timpul zborului, ar fi anormal să-ţi placă plânsetele copiilor), contestatarii pun aceeaşi placă a corectitudinii politice şi non-discriminării. Tot freamătul, pe care l-am urmărit pe Twitter, mi-a aminitit de o întâmplare veche, dar amuzantă. Trei familii, fiecare cu câte un copil atunci, se plimbau într-o geroasă noapte de iarnă prin centrul Braşovului, căutând un restaurant care să-i cuprindă. Zăpada scârţâia sub bocanci, ...
Citește mai mult »

Educația în public

În general evit să reacționez public la greșelile copiilor mei. O fac atunci când pot opri un episod periculos sau nepermis, dar rareori pentru a le corecta greșeli considerate de alții comportamentale. Există două motive întemeiate pentru care prefer asta: 1. Am învățat la școală că poți lăuda în gura mare sau public copiii, dar niciodată critica astfel. Este o regulă pe care am încercat să o impun și managerilor pe care i-am cunoscut în profesia mea, deși recunosc că puțini au reușit să o implementeze. Ființa umană dotată normal din punct de vedere intelectual știe când greșește și nu se simte confortabil cu asta. Chiar și cei mici văd în reacțiile celor din jur că au comis-o, că au încălcat regula, că au supărat. A “rezolva” situația în mod public este doar o formă de a-i spori sentimentele negative: acum și grupul știe de eroarea făcută, deci mă simt și mai inconfortabil. În plus, a amâna o “confruntare” până când multele perechi de ochi devin doar două, detensionează situația și creează premisele unei discuții mult mai productive. Nervii ...
Citește mai mult »

Un sfat de parenting şi management (Dacă îl citiţi îmi datoraţi 50 de euro)

Ieri am început ziua discutând cu o veche şi dragă colegă şi destul de proaspătă mămică despre efectele abundenţei de specialişti şi sfaturi în parenting care au ajuns să-i bulverseze, să-i sperie şi chiar să-i determine pe cei mai naivi dintre noi să ia decizii proaste. Este a patra astfel de discuţie pe care o am anul acesta cu prietene devenite mame, deci tind să cred că situaţia este una serioasă. Eu balansez între distracţie şi stupoare atunci când citesc bloguri de parenting. Dar le iau ca atare, ca pe ştirile politice sau economice. Nimic educativ, doar informaţie inutilă. Cu toate astea, mă apucă groaza atunci când realizez câtă influenţă au niste vorbe care sună profi chiar dacă ascund mari hibe logice, doar pentru că sunt slobozite în online. Am să dau şi două exemple spre a înţelege mai bine sfatul contra cost. Într-o frumoasă zi de vară, o mamă de un copil ne-a oferit dovada supremă de empatie şi puternică simţire în relaţia cu acesta, povestindu-ne cum la refuzul copilului de a urca în maşină întru deplasarea la o destinaţie, l-a aşteptat 30 de minute sa se hotărască. Deci doi părinţi au stat jumătate de oră pe lângă maşină, până ...
Citește mai mult »

Logica învinge!

Ieri, la părăsirea gradiniţei, copilul mic mă anunţă impetuos că îi este foarte foame. De fapt avea pofta de un desert, dar am apreciat ambalajul mesajului. Tot drumul mi-a cântat refrenul şi odată ajunşi acasă dă să deschidă frigiderul. – Hei, care este primul lucru pe care-l facem când intrăm în casă? întreb eu. – Ne descălţăm? răspunde întrebător piticul. – Da, ok, ăsta ar fi primul. Atunci al doilea? – Ne dezbrăcam? Şi îşi dă jos haina groasă. N-am nimerit nici acum numeralul, mai trag un bilet: – Al treilea? – Ne dezbrăcam iar, răspunde piticul renunţând şi la bluzonul de sub haină. Carevasăzică spalatul pe mâini este minim al doilea lucru pe care-l facem când intrăm în casă. Toată viaţa mea de până acum a fost o minciună 🙂
Citește mai mult »

Un balaur numit eşec

Toate discuţiile despre homeschooling din ultima vreme ascund un subiect comun, oarecum ascuns, dar tot mai prezent: frica de eşec. Toată fuga de competiţie, toată anxietatea provocată de comparaţia “copilul meu vs. copilul altuia” au la bază de fapt teama excesiva a părinţilor de a da greş. Asta pentru că eşecul este văzut ca un balaur care te învinge definitiv, te lasă lat, fără puteri, fără capacitatea de a te mai ridica. Ai cunoscut chixul o dată, se cheamă că l-ai dat mereu. Şi pentru că educaţia este văzută defectuos, ca în vremurile de mult apuse, când se credea că omul se naşte o “tabula rasa”, o tabla goală pe care scriu cu cretă părinţii şi educatorii. Ai pus semnele greşit, ai creat un om defect. Percepţia este deja comună, în ciuda faptului că istoria ne arată că multe eşecuri s-au dovedit a fi benefice sau pur şi simplu uşor de depăşit. Şi că educaţia este influenţată de numeroşi factori, incluzând aici neprevăzutul aşa că este aproape imposibil ca doar unul dintre ei să defecteze un om, însuşi defectul fiind greu de caracterizat. De unde vine aşadar eroarea ...
Citește mai mult »

Comuniunea om-natură

În prima zi cu vreme autentică de toamnă, cel mic a început gradiniţa. Toate frământările şi îndoielile lui (plus ale noastre) au fost trăite simultan de natură: frunze căzând, nori plumburii, ploaie molcomă. Asta ca să o dau ca la balada Mioriţa, că şi aşa soarta ne este pecetluită şi trebuie să o acceptăm ca atare 🙂 Ca orice început este inimaginabil de greu. Şi nu exagerez când zic aşa, chiar nu mi-am imaginat chinurile prin care vom trece. De ce a început grădiniţa? Pentru că era momentul, fiind pregătit cu toate cele. Vorbeşte inteligibil (pe cât posibil la vârsta lui), este dornic să petreacă timp cu alţi copii, se descurcă cu îmbrăcatul, mâncatul şi partea de igienă, este foarte independent, refuzând adesea ajutorul nostru. În plus şi-a manifestat deseori dorinţa de a merge şi el la şcoală ca fratele mai mare, de a avea colegi, prieteni noi, de a face teme (asta-i partea frumoasă la cei care au un model). De ce nu-i place grădiniţa? Pentru că este ceva nou. Locul, regulile, persoanele sunt diferite faţă de rutina lui zilnică. Dacă acasă este singurul copil mic, care are ...
Citește mai mult »

Şcoala de acasă şi şcoala vieţii

Ştirea zilelor trecute, care mă bântuie şi astăzi, este aceea că un cuplu monden, Dana Nălbaru şi Dragoş Bucur au ales sistemul homeschooling, renunţând astfel la a-şi mai trimite fetiţa la şcoală. Anunţul mi s-a părut oarecum surprinzător, nu pentru că au ales altă cale, ci pentru că păreau un cuplu discret şi nu am înţeles de ce au vrut să creeze tocmai această vâlvă. Apoi am realizat că sunt persoane publice şi, în cazul lor, unde nu este vâlvă, nu este nici atenţia publicului şi unde nu e atenţie, nici banii nu prea curg. Iar partea cu vaccinarea era deja adjudecată 🙂 Ce mi-a plăcut? Modul în care au povestit experienţa lor. Drăguţ, interesant, pe alocuri chiar tentant. Ce nu mi-a plăcut? Modul în care au povestit experienţa lor. Drăguţ, interesant, pe alocuri chiar tentant. Ca persoană publică, ai o responsabilitate suplimentară atunci când îţi anunţi deciziile, pentru că oamenii iau cam ad litteram ceea ce spui. Povestind idilic noul program al copilului, cei care citesc ar putea înţelege că e simplu să ne ţinem copiii acasă şi să-i şcolim cu forţe proprii. În realitate costurile ...
Citește mai mult »

Cronică serioasă şi obiectivă de film

Aşa cum am promis ieri pe Facebook, urmează o cronică serioasă şi obiectivă a filmului Singuri acasă (The Secret Life of Pets): A FOST FOARTE TAREEEE! FOARTE BUN! EXCELENT! MINUNAT! Şi acum detaliile: Alături de Cars, acest film va rămâne în memoria mea pe vecie, pentru că sunt primele văzute de băieţii mei. Dacă la primul decizia a fost uşor de luat, în urmă cu 10 ani neexistând atâtea alegeri de făcut, la Singuri acasă am stau mult şi am cugetat. Dar am ales perfect, atât filmul cât şi cinematograful, ora, ziua şi clasicul 2D, fiind sigură că ochelarii de la 3D ne-ar complica prea mult vizionarea. Plus faptul că am ales varianta dublată în română. Încep cu ultima parte: ai noştri au făcut o treabă excelentă cu dublajul. Se aude perfect, glasurile sunt veridice şi haioase, este cu siguranţă primul film la care n-am avut regrete legate de vocile originale. Animaţia este haioasă, clasica poveste despre prietenie, asezonată cu loialitatea şi disponibilitatea animalelor de companie de a-şi aştepta oricând stăpânul, dar şi cu iubire, gelozie, abandon. Personajele sunt geniale, suspansul este creeat gradual, existând evident momentul ...
Citește mai mult »

Complimente matinale

Am plecat de acasă de dimineață val-vârtej, cu ochii încă lipiţi de somn, fără urmă de fard, dar cu adânci semne ale oboselii şi bulversării. Ajung la destinţie, un bloc de pensionari chibzuiţi, liniştiţi şi cu mari abilităţi în ale versificaţiei. Nu fabulez, stiu sigur: de fiecare 8 Martie, Crăciun şi uneori chiar de 1 Iunie, apar lipite pe pereți câteva poezii drăguţe scrise de mână pe foaie velină şi ilustrate naiv cu desene în carioca. Urc în lift împreună cu cel mic, îmbrăcat şi el pe fugă cu primul pantalon sport găsit în cale, tricou albastru spălăcit şi nelipsita şapcă în dungi marinăreşti. Lângă noi apare un domn cu vârsta şi prezenţa respectabile. Ne salută şi începe o neașteptată tiradă privind când spre mine, când spre copil, când spre sacoşele din dotare: – Ce frumoasă eşti! O frumuseţe! O minunată! O grozăvie! Mă trezesc brusc din adormire şi mă uit bolând la om încercând să înţeleg. Vorbea cu plasele, cu cel mic sau cu mine? Domnul o dădea cu spor: – Ce noroc pe mine să-mi iasă în cale dis de dimineaţă ...
Citește mai mult »