Parintesti

Moș Crăciun există!

L-am văzut eu aseară! Era îmbrăcat în roșu, avea barba albă și vorba liniștită. A venit cu jucării pentru copiii cuminți de la grădiniță. Chiar și pentru cel mai plângăcios dintre ei: îl știți, cel care strică tot programul cu lacrimile lui. Cel care nu vrea să stea pe scăunel, să spună poezia, să facă mișcările de dans învățate. Cel care suferă în loc să se bucure, arătând astfel celor mari unde greșesc. Cel care este amenințat astfel că nu va primi nimic. Dar Moșul e bun și iertător. Iar copiii uită de toate relele atunci când simt bunătate. Și spun cu patos poeziile ascunse până atunci. Și se bucură. Și învață că într-o lume nebună care, din comoditate îi vrea cuminți, speriați, aliniați, există întotdeauna un cadou. Pentru oricine. Aseară, la prima serbare a grupei mici m-a lovit un puhoi de revelații. N-a fost deloc ușor, dar în toată vâltoarea trăită am realizat că pentru mine a venit deja Moș Crăciun.
Citește mai mult »

Incident minor pe care-l simt major

Ieri, în jurul orei 16,30, în metroul bucurestean, undeva aproape de Eroii Revoluției (ironia sorţii), Marele Copil ar fi putut fi victima unei tâlhării. A fentat cu mare noroc doi adulţi care au simţit nevoia să-l înghesuie în uşa garniturii şi să-l buzunărească, deşi avea la el şi un telefon destul de scump şi 150 ron, destinaţi unui scop anume. Le-a ascuns bine. Partea cu adevărat ciudată este că în metrou era lume multă şi de tot felul, dar nimeni nu a simţit nevoia să intervină văzând un copil flancat de doi haidamaci dubioşi. Înainte de asta, un şofer RATB a simţit nevoia să-i închidă uşa autobuzului în nas. Lui şi unui pensionar, ambii ajunşi cu greu în staţie, motivaţi doar de iarna incipientă de afară să bage viteză. Pentru noi, astea sunt mizilicuri. Ca adulţi facem faţă cu brio junglei zilnice şi mitocăniei cronice. Pentru el, a fost un şoc să facă faţă primei situaţii periculoase cu care s-a confruntat de unul singur. Când vine vorba despre copiii noştri, parcă nu mai e aşa uşor de ignorat. Trec peste faptul că s-a întâmplat ...
Citește mai mult »

Despre grădiniţă după aproape două luni

Ştiţi probabil că una din “încercările” acestei toamne a fost începerea cu numărul doi a grădiniţei. Cunoşteam de prima oară scenariul şi mă aşteptam să fie mai crunt, pentru că de data asta am fost nevoiţi la un debut prematur, cel mic nefiind pregătit de aşa o schimbare majoră în programul lui. După numeroase căutări am ales grădiniţa de stat din proximitate, aceeaşi frecventată şi de de Marele Copil, grădiniţele private vizitate confirmându-mi scepticismul cu privire la afacerile din educaţie. Nu pot declara procesul de adaptare închis, încă mai cântăm refrenul cu: “stai aici!”, “nu pleca!”, “nu mă lăsa!”, dar am apucat să vedem bunele şi relele frecventatului de grădiniţă. Părţile bune: – Un program mai previzibil. Cel mic este fire de artist, doarme cât îl laşi, aşa că trezitul la 7 fix aduce o rigoare benefică a orarului zilnic. – Ritualuri asumate. Spălatul pe mâini era o luptă de gherilă, mâncatul unui sandvici era atât de laborios de ne prindea următoarea masă. Au devenit obisnuinţe, rutine, obiceiuri. – Vorbeşte mai clar. Acasă îl înţelegem oricât de tare ar stâlci cuvintele şi când sunt multe, ne concentrăm să ...
Citește mai mult »

Ce ai făcut la grădiniţă/ şcoală?

Este obsesia naţională, mai toţi părinţii plângându-se de lipsa de comunicare a copiilor care preferă să răspundă “bine” la această întrebare, generând astfel o jale colectivă. La şedinţele de la şcoală, în parc, în cercul de cunoscuţi, toată lumea trăieşte cu obida tăcerii copiilor. De aceea au apărut numeroase articole, studii, analize, sfaturi, toate ca să liniştească nevoia de control a părintelui care se înteţeşte atunci când copilul începe să aibă responsabilităţi. Mi se pare normal să stim ce se întâmplă cu ai noştri, mai ales atunci când sunt într-un alt mediu decât cel familial. Doar că la fel de normal este ca odată ajunşi acasă, aceştia să încerce să se detaşeze de experienţa încheiată. Mai ales că puţini sunt cei care adoră şcoala sau grădiniţa… De ce răspund aşadar copiii “bine” la întrebarea din titlu? Pentru că puţin le pasă ce au făcut, odată ce au plecat de acolo. Copiii trăiesc într-un perpetuu prezent, a invoca şi analiza trecutul este pentru ei un demers inutil. Pentru că uită. Până la 5-6 ani, memoria lor funcţionează foarte selectiv, probabil ca mijloc de ...
Citește mai mult »

Zonele libere de copii: discriminare sau nevoie?

Saptămânile trecute, o nouă companie aeriană a anunţat înfiinţarea unor zone kid-free, ca să nu spun interzise copiilor, în care pasagerii cu nervii mai slabi, bolnavi, ocupați, obosiţi sau sătui de cei proprii să aibă acces prin achiziţia unui supliment la preţul de bază al biletului. Deloc întâmplător, lista “neagră” cuprinde operatori din zona asiatică, unde probabil lucrurile au scăpat de sub control din cauza natalităţii mult mai dinamice decât cea europeana sau nord americană şi unde opinia publică sare mai puţin acuzator în astfel de speţe. Evident că au apărut deopotrivă aplaudaci şi contestatari. Cei mai guralivi în SUA, că aşa-i americanul. Amuzant este că dacă cei care laudă iniţiativa au argumente de bun simţ (este natural până la urmă să îţi doreşti linişte în timpul zborului, ar fi anormal să-ţi placă plânsetele copiilor), contestatarii pun aceeaşi placă a corectitudinii politice şi non-discriminării. Tot freamătul, pe care l-am urmărit pe Twitter, mi-a aminitit de o întâmplare veche, dar amuzantă. Trei familii, fiecare cu câte un copil atunci, se plimbau într-o geroasă noapte de iarnă prin centrul Braşovului, căutând un restaurant care să-i cuprindă. Zăpada scârţâia sub bocanci, ...
Citește mai mult »

Educația în public

În general evit să reacționez public la greșelile copiilor mei. O fac atunci când pot opri un episod periculos sau nepermis, dar rareori pentru a le corecta greșeli considerate de alții comportamentale. Există două motive întemeiate pentru care prefer asta: 1. Am învățat la școală că poți lăuda în gura mare sau public copiii, dar niciodată critica astfel. Este o regulă pe care am încercat să o impun și managerilor pe care i-am cunoscut în profesia mea, deși recunosc că puțini au reușit să o implementeze. Ființa umană dotată normal din punct de vedere intelectual știe când greșește și nu se simte confortabil cu asta. Chiar și cei mici văd în reacțiile celor din jur că au comis-o, că au încălcat regula, că au supărat. A “rezolva” situația în mod public este doar o formă de a-i spori sentimentele negative: acum și grupul știe de eroarea făcută, deci mă simt și mai inconfortabil. În plus, a amâna o “confruntare” până când multele perechi de ochi devin doar două, detensionează situația și creează premisele unei discuții mult mai productive. Nervii ...
Citește mai mult »

Un sfat de parenting şi management (Dacă îl citiţi îmi datoraţi 50 de euro)

Ieri am început ziua discutând cu o veche şi dragă colegă şi destul de proaspătă mămică despre efectele abundenţei de specialişti şi sfaturi în parenting care au ajuns să-i bulverseze, să-i sperie şi chiar să-i determine pe cei mai naivi dintre noi să ia decizii proaste. Este a patra astfel de discuţie pe care o am anul acesta cu prietene devenite mame, deci tind să cred că situaţia este una serioasă. Eu balansez între distracţie şi stupoare atunci când citesc bloguri de parenting. Dar le iau ca atare, ca pe ştirile politice sau economice. Nimic educativ, doar informaţie inutilă. Cu toate astea, mă apucă groaza atunci când realizez câtă influenţă au niste vorbe care sună profi chiar dacă ascund mari hibe logice, doar pentru că sunt slobozite în online. Am să dau şi două exemple spre a înţelege mai bine sfatul contra cost. Într-o frumoasă zi de vară, o mamă de un copil ne-a oferit dovada supremă de empatie şi puternică simţire în relaţia cu acesta, povestindu-ne cum la refuzul copilului de a urca în maşină întru deplasarea la o destinaţie, l-a aşteptat 30 de minute sa se hotărască. Deci doi părinţi au stat jumătate de oră pe lângă maşină, până ...
Citește mai mult »

Logica învinge!

Ieri, la părăsirea gradiniţei, copilul mic mă anunţă impetuos că îi este foarte foame. De fapt avea pofta de un desert, dar am apreciat ambalajul mesajului. Tot drumul mi-a cântat refrenul şi odată ajunşi acasă dă să deschidă frigiderul. – Hei, care este primul lucru pe care-l facem când intrăm în casă? întreb eu. – Ne descălţăm? răspunde întrebător piticul. – Da, ok, ăsta ar fi primul. Atunci al doilea? – Ne dezbrăcam? Şi îşi dă jos haina groasă. N-am nimerit nici acum numeralul, mai trag un bilet: – Al treilea? – Ne dezbrăcam iar, răspunde piticul renunţând şi la bluzonul de sub haină. Carevasăzică spalatul pe mâini este minim al doilea lucru pe care-l facem când intrăm în casă. Toată viaţa mea de până acum a fost o minciună 🙂
Citește mai mult »

Un balaur numit eşec

Toate discuţiile despre homeschooling din ultima vreme ascund un subiect comun, oarecum ascuns, dar tot mai prezent: frica de eşec. Toată fuga de competiţie, toată anxietatea provocată de comparaţia “copilul meu vs. copilul altuia” au la bază de fapt teama excesiva a părinţilor de a da greş. Asta pentru că eşecul este văzut ca un balaur care te învinge definitiv, te lasă lat, fără puteri, fără capacitatea de a te mai ridica. Ai cunoscut chixul o dată, se cheamă că l-ai dat mereu. Şi pentru că educaţia este văzută defectuos, ca în vremurile de mult apuse, când se credea că omul se naşte o “tabula rasa”, o tabla goală pe care scriu cu cretă părinţii şi educatorii. Ai pus semnele greşit, ai creat un om defect. Percepţia este deja comună, în ciuda faptului că istoria ne arată că multe eşecuri s-au dovedit a fi benefice sau pur şi simplu uşor de depăşit. Şi că educaţia este influenţată de numeroşi factori, incluzând aici neprevăzutul aşa că este aproape imposibil ca doar unul dintre ei să defecteze un om, însuşi defectul fiind greu de caracterizat. De unde vine aşadar eroarea ...
Citește mai mult »

Comuniunea om-natură

În prima zi cu vreme autentică de toamnă, cel mic a început gradiniţa. Toate frământările şi îndoielile lui (plus ale noastre) au fost trăite simultan de natură: frunze căzând, nori plumburii, ploaie molcomă. Asta ca să o dau ca la balada Mioriţa, că şi aşa soarta ne este pecetluită şi trebuie să o acceptăm ca atare 🙂 Ca orice început este inimaginabil de greu. Şi nu exagerez când zic aşa, chiar nu mi-am imaginat chinurile prin care vom trece. De ce a început grădiniţa? Pentru că era momentul, fiind pregătit cu toate cele. Vorbeşte inteligibil (pe cât posibil la vârsta lui), este dornic să petreacă timp cu alţi copii, se descurcă cu îmbrăcatul, mâncatul şi partea de igienă, este foarte independent, refuzând adesea ajutorul nostru. În plus şi-a manifestat deseori dorinţa de a merge şi el la şcoală ca fratele mai mare, de a avea colegi, prieteni noi, de a face teme (asta-i partea frumoasă la cei care au un model). De ce nu-i place grădiniţa? Pentru că este ceva nou. Locul, regulile, persoanele sunt diferite faţă de rutina lui zilnică. Dacă acasă este singurul copil mic, care are ...
Citește mai mult »