Parintesti

Spovedanie

Am printre ciorne un post despre dictatura copiilor și unul despre trei concepte utile atât în educație, cât și în management: curba efortului, spirala învățării și piramida motivației. De asemenea, mai am în cap unul despre schimbare și altul despre eșec. Există, așadar, preocupări de-ale mele profunde, intelectuale, serioase. Dar e luni (prea) dimineață, iar curba efortului (de care aminteam) se află abia în primul punct, așa că încep cu ceva ușor și foarte util mie: o spovedanie. Am făcut niște păcate zilele astea și vreau să le mărturisesc public pentru a scăpa de povară. 1. Primul este un fapt de cruzime (psihică) la adresa aproapelui meu, adică a unuia dintre patrupedele familiei, motanul Mr. Bean zis și Albul. Respectivul a venit acasă bătut măr (beat nu părea) și mușcat de beregată în urma unor repetate altercații pe care le are cu un alt motan din localitate. Rana fiind destul de urâtă, Mr. Bean a fost dus de către soțul meu și MC la cabinetul veterinar de unde a venit pansat și deghizat în veioză, adică i ...
Citește mai mult »

O linguriță din siropul de voce

– Mama, de ce nu pot să am vocea ta? Uite, eu am o voce așa: și începe să lălăie groscior. Tu de ce o ai altfel? – Fiecare are vocea lui. Cu ea ne naștem și nu o putem schimba cu alta. Se mai modifică singurică pe parcurs: în copilărie avem voce de copil, apoi de adult și se mai transformă poate puțin la bătrânețe. Nu putem schimba vocile între noi și oricum nu cred că ți s-ar potrivi cea a mea. – Ba nu, să știi că putem. Uite, există un sirop de voce și îl bem și apoi eu am vocea ta, tu ai vocea mea, tata are vocea lui Clisti și Clisti are vocea lui tati și tataia rămâne cu vocea lui de bătrân. De, tataia e tot fără pereche… Pare simplu pentru copii. Găsesc pe loc soluții, rețete, rezolvări. Merg cu imaginația pe unde gândul adult nici nu visează și sunt fericiți tocmai pentru că nu au probleme fără de răspuns. Inventează cuvintele care le trebuie, redefinesc concepte, ignoră deliberat reguli ale logicii sau forțe ale ...
Citește mai mult »

La şcoală despre carieră

Zilele trecute, copilul cel mare mi-a arătat o poză cu tabla din sala de clasă. Acolo erau sistematizate categoriile de CV-uri (funcţional şi cronologic) şi o schiţă ajutătoare cu informaţiile esenţiale care trebuie cuprinse într-un CV. Aşa am aflat cu surprindere că în clasa a 8-a, la disciplina numită Educaţie Tehnologică, elevii noştri învaţă despre carieră şi resurse umane. Ceea ce este notabil şi oarecum contrastant, dacă ne gândim la faptul că încă fac şi Latină 🙂 Iată că în mormanul de critici privitoare la noile programe, eu aleg să privesc cu mai multă indulgenţă spre viitor. Iar materia despre care voi vorbi acum, merită în mod cert un statut mai bun decât cel acordat în prezent. Pentru că Educaţia Tehnologică este un soi de Cenuşăreasă a orarului şcolar. Părinţii o desconsideră teribil: nu este Matematică sau Limba şi literatura română să aibă importanţa dată de examenul imediat şi nici Fizică sau Biologie să conteze ulterior la o facultate importantă. Iar elevii preiau oarecum din mentalitate, în ciuda faptului că unora chiar le place (dar nu vor recunoaşte asta sau poate doar sub ameninţarea unei arme). Și totuși este una dintre puţinele materii în care se simte vântul ...
Citește mai mult »

Pinocchio

Duminicăm, la final de weekend, mi se adresează o întrebare încuietoare: – Mama, unde e Pinocchio al meu? Interpelările care sunt legate de jucării şi localizarea acestora în timp şi spaţiu mă îngrozesc. În ciuda încercărilor repetate de a gestiona eficient logistica lor, sfârşesc a le pune abramburite prin zecile de cutii din ambele case. Iar Pinocchio mi-a sunat şi mai prost. Singura figurină cu numele ăsta a fost adusă de un prieten călător cu treabă prin Italia şi este pusă în cutiile cu decoraţiuni de Crăciun. Pentru că asta este: un Pinocchio de lemn numai bun de pus în brad. Trag aer în piept şi încerc să trag și de timp: – Care Pinocchio, puiule? – Ăla negru cu care fac eu aşa! Îşi uneşte în cercuri mititele degetele şi se uita prin ele. Deja lucrurile devin periculos de alambicate. Mi-e clar că am scăpat de cotrobăit pe sub scară, dar la fel de cert este că dau de altă belea. – Ce face Pinocchio? Cum te joci cu el? încerc să pun întrebări ajutătoare, dar nici aici nu mă descurc prea bine. – Mă uit prin el, ...
Citește mai mult »

A servi, servire

Cel mic stă confortabil pe canapea și halește la niște pâine cu unt. – Vreau apă! Adu-mi apă! cere el imperial. – Ce face? întreb eu nedumerită. Cum adică vrei apă, du-te și bea dacă vrei! – Vreau să fiu servit, vine replica regală. (Nu pot să nu remarc că are o viziune frumoasă asupra vieții. Și mi-e cunoscută, am mai auzit-o într-un fel sau altul și de la cel mare.) – N-ai găsit mușteriul! Bagă un “te rog frumos” sau joc de glezne până la bucătărie! – Hai, te rog io frumos, servește-mi niște apă! M-am conformat. A uitat să mulțumească, deși a servit multe muștruluieli și pe tema asta. Așa e cu urmașii: îi servești cu răbdare. Deși visezi uneori la un sos și o garnitură bună alături.
Citește mai mult »

Disparate

Sunt zile alerte, încărcate cu de toate: Vacanța copiilor îmi dă iar o pauză de hidratare, evenimentele din stradă mă îngrijorează și entuziasmează deopotrivă, vremea de afară îmi reînvie sinuzita cronică. Așa că scriu întru relaxare, așa cum îmi vin în minte, cu și despre de toate: Prinsă în diverse chestiuni administrative, las copilul mic să-și găsească și singur de lucru. Plictisit, el se pune pe stricat, doar-doar îmi atrage atenția: cu o sabie de spumă încearcă să doboare becul unui corp de iluminat. – Cezar, știi ce se întâmplă dacă folosești jucăriile ca să strici lucruri. Se aruncă! zic eu în dorința de a-i tăia imediat avântul distructiv. – Da, și apoi te arunc și eu pe tine, plusează neașteptat bunicul care se pregătea să iasă la deszăpezire. Copilul îi aruncă o privire ucigătoare: – Tataie, eu sunt om. Oamenii nu se aruncă! Jucăriile da, că oricum se strică. Dar oamenii nu se aruncă! Nu mă poți arunca! Am intervenit și aplanat conflictul între generații. Dar m-a mirat argumentația, mai ales că până acum n-am avut discuții privitoare la drepturile omului. Despre ...
Citește mai mult »

Contagiune

Cei doi copii se împung frecvent, asemeni multor frați pe care îi știu. Unii zic că e gelozie, eu cred că este și un soi de a experimenta într-un mediu sigur. Testezi astfel reacțiile celor vizați, vezi ce ți se răspunde, cauți alternative pe pielea celor care sunt ai tăi de fapt și de drept, deci indiferent cât de rău iese, tot o scoți la capăt cumva. Una din întâmplările care mi-a rămas în minte este o contră în care Marele Copil îi explica argumentat, dar pe un ton cam hotărât celui mic că greșește. Rămas fără alte raționamente, acesta a strigat cu năduf: “-Și nu mai fii așa nervos, că iau și eu nervosu’ de la tine!” M-a distrat replica, de aceea am reținut-o, dar în spatele supărării copilărești se găsește un mare adevăr: stările noastre de spirit sunt contagioase. Tristețea, nervii, cheful de râs, cheful de ceartă se iau de la unii la alții mai ceva ca gripa. Când sunt diverși sau sporadici, “virușii” ăștia sunt inofensivi. Când însă aceleași manifestări se repetă obsesiv, situația riscă să ...
Citește mai mult »

Grijă mare la ce spuneți copiilor!

Într-una din zile, cel mic s-a rănit invizibil la un deget. Jur că nu avea nimic, dar curgeau râuri de lacrimi și cuvinte, de parcă se revărsau și valuri de sânge. Am încercat să calmez supărarea cu plasturi, ulei roz (singurul care nu ustură, inutilul Bio-oil pare a avea o calitate), ulei portocaliu, cremă cu pitic și vorbe frumoase. Degeaba: urletele se întețeau periculos. Rămasă în pană de idei, mi-am amintit de profa de sport din liceu (Dumnezeu să o odihnească!). Ea ne spunea mereu că cel mai rapid și la îndemână dezinfectant este propria noastră salivă pentru că este plină de enzime, având printre altele și un rol de apărare. Așa că am găsit ideea salvatoare: – Cezar, știu cel mai bun tratament: balele! N-am mai apucat să-l și aplicăm, copilul s-a pus pe râs și a uitat de rana care sângera mortal și invizibil. La ceva timp după întâmplarea cu pricina, copilul îmi trăznește neintenționat, dar zdravăn, o sabie de lemn în cap. Vazându-mi suferința evidentă, vine cu leacul minune gata pregătit pe degete: bale puțin colorate de la ...
Citește mai mult »

14 pentru 14

Marele Copil împlinește14 ani și, odată cu el, fac și eu tot atât de când am devenit mamă. Ocazie pentru care îmi trec prin minte fix 14 lucruri să îi spun, în stilul clasic care-l face adesea să sforăie. Așadar, învață! (*) Oamenii din jur sunt cea mai mare sursă de nervi, disperare, dezamăgire, tristețe. Dar și de alinare, bucurie, speranță, ajutor. Nu ține socoteala lucrurilor negative, chiar nu ajută, dar amintește-ți întotdeauna experiențele pozitive! Oricât de nasoală pare o situație, nu-i chiar așa de rea dacă poți glumi pe seama ei. Găsește-ți întotdeauna și altceva în afara sferei de nevoi primare (deocamdată dau doar exemplul mâncatului 🙂 ) care să-ți placă, să te relaxeze, să te pasioneze. Ajută mult. Vei auzi des că femeile nu pot fi înțelese. Greșit, dacă ți se pare că îți trebuie un manual de instrucțiuni, înseamnă că nu ai găsit femeia. Păstrează întotdeauna amintirea unui moment greu ca termen de comparație pentru cele ce vor veni: “Dacă am supraviețuit gimnaziului, sigur pot face și asta”. Actual exemplu, nu? Așteaptă-te la ce-i mai bun, dar pregătește-te ca pentru ...
Citește mai mult »

Obsesii părinteşti moderne

1. Jocul, un parteneriat continuu copil-părinte Noii părinţi nu mai sunt părinţi, ci au devenit parteneri de joacă full-time ai copilului. Lăsăm totul baltă, pe noi, pe alţii, pe toţi în afară de urmaş. Ne jucăm constant, îl stimulăm intelectual, îi arătăm, îi citim, îi prezentăm riscurile. Ceea ce este nefiresc. Copilul trebuie să se joace şi independent, evident într-un context 100% sigur pentru el. Trebuie să analizeze, să testeze, să forţeze, să se descopere pe sine şi lumea înconjurătoare. Dacă în primul an de viaţă are nevoie de ajutorul parinţilor, pe măsură ce creşte va trebui să poată şi singur să-şi ocupe din timp. Este nefiresc ca familie să însemne doar copil. Este nefiresc ca adult să-ţi petreci tot timpul dăscălind într-un fel sau altul pe cei mici. Şi este aşa pentru toţi cei implicaţi: pentru copiii care cresc anxioşi şi dependenţi de îndrumarea perpetuă a părintelui şi pentru adulţi care trebuie să-şi abandoneze existenţa pentru a o cladi pe cea a urmaşilor. 2. “Să ofer ce este mai bun copilului meu!” Văd părinţi care fac credit să cumpere ultimul ...
Citește mai mult »