Parintesti

Pinocchio

Duminicăm, la final de weekend, mi se adresează o întrebare încuietoare: – Mama, unde e Pinocchio al meu? Interpelările care sunt legate de jucării şi localizarea acestora în timp şi spaţiu mă îngrozesc. În ciuda încercărilor repetate de a gestiona eficient logistica lor, sfârşesc a le pune abramburite prin zecile de cutii din ambele case. Iar Pinocchio mi-a sunat şi mai prost. Singura figurină cu numele ăsta a fost adusă de un prieten călător cu treabă prin Italia şi este pusă în cutiile cu decoraţiuni de Crăciun. Pentru că asta este: un Pinocchio de lemn numai bun de pus în brad. Trag aer în piept şi încerc să trag și de timp: – Care Pinocchio, puiule? – Ăla negru cu care fac eu aşa! Îşi uneşte în cercuri mititele degetele şi se uita prin ele. Deja lucrurile devin periculos de alambicate. Mi-e clar că am scăpat de cotrobăit pe sub scară, dar la fel de cert este că dau de altă belea. – Ce face Pinocchio? Cum te joci cu el? încerc să pun întrebări ajutătoare, dar nici aici nu mă descurc prea bine. – Mă uit prin el, ...
Citește mai mult »

A servi, servire

Cel mic stă confortabil pe canapea și halește la niște pâine cu unt. – Vreau apă! Adu-mi apă! cere el imperial. – Ce face? întreb eu nedumerită. Cum adică vrei apă, du-te și bea dacă vrei! – Vreau să fiu servit, vine replica regală. (Nu pot să nu remarc că are o viziune frumoasă asupra vieții. Și mi-e cunoscută, am mai auzit-o într-un fel sau altul și de la cel mare.) – N-ai găsit mușteriul! Bagă un “te rog frumos” sau joc de glezne până la bucătărie! – Hai, te rog io frumos, servește-mi niște apă! M-am conformat. A uitat să mulțumească, deși a servit multe muștruluieli și pe tema asta. Așa e cu urmașii: îi servești cu răbdare. Deși visezi uneori la un sos și o garnitură bună alături.
Citește mai mult »

Disparate

Sunt zile alerte, încărcate cu de toate: Vacanța copiilor îmi dă iar o pauză de hidratare, evenimentele din stradă mă îngrijorează și entuziasmează deopotrivă, vremea de afară îmi reînvie sinuzita cronică. Așa că scriu întru relaxare, așa cum îmi vin în minte, cu și despre de toate: Prinsă în diverse chestiuni administrative, las copilul mic să-și găsească și singur de lucru. Plictisit, el se pune pe stricat, doar-doar îmi atrage atenția: cu o sabie de spumă încearcă să doboare becul unui corp de iluminat. – Cezar, știi ce se întâmplă dacă folosești jucăriile ca să strici lucruri. Se aruncă! zic eu în dorința de a-i tăia imediat avântul distructiv. – Da, și apoi te arunc și eu pe tine, plusează neașteptat bunicul care se pregătea să iasă la deszăpezire. Copilul îi aruncă o privire ucigătoare: – Tataie, eu sunt om. Oamenii nu se aruncă! Jucăriile da, că oricum se strică. Dar oamenii nu se aruncă! Nu mă poți arunca! Am intervenit și aplanat conflictul între generații. Dar m-a mirat argumentația, mai ales că până acum n-am avut discuții privitoare la drepturile omului. Despre ...
Citește mai mult »

Contagiune

Cei doi copii se împung frecvent, asemeni multor frați pe care îi știu. Unii zic că e gelozie, eu cred că este și un soi de a experimenta într-un mediu sigur. Testezi astfel reacțiile celor vizați, vezi ce ți se răspunde, cauți alternative pe pielea celor care sunt ai tăi de fapt și de drept, deci indiferent cât de rău iese, tot o scoți la capăt cumva. Una din întâmplările care mi-a rămas în minte este o contră în care Marele Copil îi explica argumentat, dar pe un ton cam hotărât celui mic că greșește. Rămas fără alte raționamente, acesta a strigat cu năduf: “-Și nu mai fii așa nervos, că iau și eu nervosu’ de la tine!” M-a distrat replica, de aceea am reținut-o, dar în spatele supărării copilărești se găsește un mare adevăr: stările noastre de spirit sunt contagioase. Tristețea, nervii, cheful de râs, cheful de ceartă se iau de la unii la alții mai ceva ca gripa. Când sunt diverși sau sporadici, “virușii” ăștia sunt inofensivi. Când însă aceleași manifestări se repetă obsesiv, situația riscă să ...
Citește mai mult »

Grijă mare la ce spuneți copiilor!

Într-una din zile, cel mic s-a rănit invizibil la un deget. Jur că nu avea nimic, dar curgeau râuri de lacrimi și cuvinte, de parcă se revărsau și valuri de sânge. Am încercat să calmez supărarea cu plasturi, ulei roz (singurul care nu ustură, inutilul Bio-oil pare a avea o calitate), ulei portocaliu, cremă cu pitic și vorbe frumoase. Degeaba: urletele se întețeau periculos. Rămasă în pană de idei, mi-am amintit de profa de sport din liceu (Dumnezeu să o odihnească!). Ea ne spunea mereu că cel mai rapid și la îndemână dezinfectant este propria noastră salivă pentru că este plină de enzime, având printre altele și un rol de apărare. Așa că am găsit ideea salvatoare: – Cezar, știu cel mai bun tratament: balele! N-am mai apucat să-l și aplicăm, copilul s-a pus pe râs și a uitat de rana care sângera mortal și invizibil. La ceva timp după întâmplarea cu pricina, copilul îmi trăznește neintenționat, dar zdravăn, o sabie de lemn în cap. Vazându-mi suferința evidentă, vine cu leacul minune gata pregătit pe degete: bale puțin colorate de la ...
Citește mai mult »

14 pentru 14

Marele Copil împlinește14 ani și, odată cu el, fac și eu tot atât de când am devenit mamă. Ocazie pentru care îmi trec prin minte fix 14 lucruri să îi spun, în stilul clasic care-l face adesea să sforăie. Așadar, învață! (*) Oamenii din jur sunt cea mai mare sursă de nervi, disperare, dezamăgire, tristețe. Dar și de alinare, bucurie, speranță, ajutor. Nu ține socoteala lucrurilor negative, chiar nu ajută, dar amintește-ți întotdeauna experiențele pozitive! Oricât de nasoală pare o situație, nu-i chiar așa de rea dacă poți glumi pe seama ei. Găsește-ți întotdeauna și altceva în afara sferei de nevoi primare (deocamdată dau doar exemplul mâncatului 🙂 ) care să-ți placă, să te relaxeze, să te pasioneze. Ajută mult. Vei auzi des că femeile nu pot fi înțelese. Greșit, dacă ți se pare că îți trebuie un manual de instrucțiuni, înseamnă că nu ai găsit femeia. Păstrează întotdeauna amintirea unui moment greu ca termen de comparație pentru cele ce vor veni: “Dacă am supraviețuit gimnaziului, sigur pot face și asta”. Actual exemplu, nu? Așteaptă-te la ce-i mai bun, dar pregătește-te ca pentru ...
Citește mai mult »

Obsesii părinteşti moderne

1. Jocul, un parteneriat continuu copil-părinte Noii părinţi nu mai sunt părinţi, ci au devenit parteneri de joacă full-time ai copilului. Lăsăm totul baltă, pe noi, pe alţii, pe toţi în afară de urmaş. Ne jucăm constant, îl stimulăm intelectual, îi arătăm, îi citim, îi prezentăm riscurile. Ceea ce este nefiresc. Copilul trebuie să se joace şi independent, evident într-un context 100% sigur pentru el. Trebuie să analizeze, să testeze, să forţeze, să se descopere pe sine şi lumea înconjurătoare. Dacă în primul an de viaţă are nevoie de ajutorul parinţilor, pe măsură ce creşte va trebui să poată şi singur să-şi ocupe din timp. Este nefiresc ca familie să însemne doar copil. Este nefiresc ca adult să-ţi petreci tot timpul dăscălind într-un fel sau altul pe cei mici. Şi este aşa pentru toţi cei implicaţi: pentru copiii care cresc anxioşi şi dependenţi de îndrumarea perpetuă a părintelui şi pentru adulţi care trebuie să-şi abandoneze existenţa pentru a o cladi pe cea a urmaşilor. 2. “Să ofer ce este mai bun copilului meu!” Văd părinţi care fac credit să cumpere ultimul ...
Citește mai mult »

Moș Crăciun există!

L-am văzut eu aseară! Era îmbrăcat în roșu, avea barba albă și vorba liniștită. A venit cu jucării pentru copiii cuminți de la grădiniță. Chiar și pentru cel mai plângăcios dintre ei: îl știți, cel care strică tot programul cu lacrimile lui. Cel care nu vrea să stea pe scăunel, să spună poezia, să facă mișcările de dans învățate. Cel care suferă în loc să se bucure, arătând astfel celor mari unde greșesc. Cel care este amenințat astfel că nu va primi nimic. Dar Moșul e bun și iertător. Iar copiii uită de toate relele atunci când simt bunătate. Și spun cu patos poeziile ascunse până atunci. Și se bucură. Și învață că într-o lume nebună care, din comoditate îi vrea cuminți, speriați, aliniați, există întotdeauna un cadou. Pentru oricine. Aseară, la prima serbare a grupei mici m-a lovit un puhoi de revelații. N-a fost deloc ușor, dar în toată vâltoarea trăită am realizat că pentru mine a venit deja Moș Crăciun.
Citește mai mult »

Incident minor pe care-l simt major

Ieri, în jurul orei 16,30, în metroul bucurestean, undeva aproape de Eroii Revoluției (ironia sorţii), Marele Copil ar fi putut fi victima unei tâlhării. A fentat cu mare noroc doi adulţi care au simţit nevoia să-l înghesuie în uşa garniturii şi să-l buzunărească, deşi avea la el şi un telefon destul de scump şi 150 ron, destinaţi unui scop anume. Le-a ascuns bine. Partea cu adevărat ciudată este că în metrou era lume multă şi de tot felul, dar nimeni nu a simţit nevoia să intervină văzând un copil flancat de doi haidamaci dubioşi. Înainte de asta, un şofer RATB a simţit nevoia să-i închidă uşa autobuzului în nas. Lui şi unui pensionar, ambii ajunşi cu greu în staţie, motivaţi doar de iarna incipientă de afară să bage viteză. Pentru noi, astea sunt mizilicuri. Ca adulţi facem faţă cu brio junglei zilnice şi mitocăniei cronice. Pentru el, a fost un şoc să facă faţă primei situaţii periculoase cu care s-a confruntat de unul singur. Când vine vorba despre copiii noştri, parcă nu mai e aşa uşor de ignorat. Trec peste faptul că s-a întâmplat ...
Citește mai mult »

Despre grădiniţă după aproape două luni

Ştiţi probabil că una din “încercările” acestei toamne a fost începerea cu numărul doi a grădiniţei. Cunoşteam de prima oară scenariul şi mă aşteptam să fie mai crunt, pentru că de data asta am fost nevoiţi la un debut prematur, cel mic nefiind pregătit de aşa o schimbare majoră în programul lui. După numeroase căutări am ales grădiniţa de stat din proximitate, aceeaşi frecventată şi de de Marele Copil, grădiniţele private vizitate confirmându-mi scepticismul cu privire la afacerile din educaţie. Nu pot declara procesul de adaptare închis, încă mai cântăm refrenul cu: “stai aici!”, “nu pleca!”, “nu mă lăsa!”, dar am apucat să vedem bunele şi relele frecventatului de grădiniţă. Părţile bune: – Un program mai previzibil. Cel mic este fire de artist, doarme cât îl laşi, aşa că trezitul la 7 fix aduce o rigoare benefică a orarului zilnic. – Ritualuri asumate. Spălatul pe mâini era o luptă de gherilă, mâncatul unui sandvici era atât de laborios de ne prindea următoarea masă. Au devenit obisnuinţe, rutine, obiceiuri. – Vorbeşte mai clar. Acasă îl înţelegem oricât de tare ar stâlci cuvintele şi când sunt multe, ne concentrăm să ...
Citește mai mult »