Parintesti

Cam multe lămâi

– Mama, ce fructe îţi plac? mă întreabă aseară cel mic care făcea duş. Absentă, în dormitor, mă gândeam la ziua de azi. A început greu, aşa cum mă aşteptam. – Afinele, răspund la foc automat. – Aha, afinele. Ok, atunci pe locul al doilea, ce îti place? – Gutuia. – Al treilea? – Cireşele. – Al patrulea? Deja încurcată căutam măcar să-mi amintesc nume de fructe: caisele? Dar ce când s-a dus caisul din curte, n-am mai găsit unele să-mi placă. – Al cincilea? – Vişinele. De unde o fi venit pasiunea asta de a face colecţia mea de fructe preferate?!? – Al şaselea? – Merele. – Al şaptelea? – Bananele. – Bine, ştii ceva? îmi zice putin nervos. Dar spune şi tu o dată lămâile! Nu ziceai că sunt preferatele tale? – Ba da, dar în limonadă. Credeam că vrei să ştii fructele pe care-mi place să le mănânc! – Nu, am vrut să-ţi împrumut săpunul meu. Uite, miroase a lămâie, nu-i aşa că îl vrei? L-am mirosit şi împrumutat cu un disimulat drag. Sunt sătulă de toate lămâile oferite din greu de viaţa de adult din ultima vreme, așa că nici ...
Citește mai mult »

Cine ţine “hăţurile” parentale?

Există tot mai mulţi copii crescuţi de bone sau bunici. Pare a fi o tendinţă preponderent autohtonă, generată evident de piaţa muncii și lipsa infrastructurii educaționale, pentru că pe cei de afară îi aud tot mai des de creşe şi grădiniţe şi tot mai rar de ajutor individual. Dar când nu ai un program de lucru batut în cuie  şi nici prea multe alegeri, ca la noi, este mai greu să te gândeşti la soluții în afara casei cât timp părinţii muncesc. Este ok, nu-i panică, am văzut bone minunate şi bunici pe care i-aş fura! E drept că şi cotoroanţe de oameni cu care n-aş împărţi aceeaşi bancă în parc, darămite să le încredinţez copilul 8-10 ore… Oricum, nu despre “instituţia” bonei sau bunicilor vorbesc. Este firesc să avem ajutor. Ceea ce mă îngrijorează este tendinţa tot mai întâlnită de a le încredinţa altora total și fără control frâiele devenirii copiilor noștri. Educaţia de acasă, cei şase ani despre care se vorbeşte în popor, reprezintă fundația, temelia. Aici şi acum ei învaţă nu doar regulile esenţiale de socializare, ci şi repere în dezvoltarea caracterului, potenţiale soluţii la probleme cotidiene, tipare de ...
Citește mai mult »

A fi sau a nu fi. În cuşcă :)

Ieri Cezar a decis că vrea un porcuşor de Guineea. Roy Wasabi (nu pun link, vă las să descoperiţi personajul) are unul pe care îl cheamă Pumpkin, ce-i drept un grăsun drăguţ, aşa că de ce n-am avea şi noi unul? Evident că am luat-o cu argumentele contra pe calea raţiunii. Avem oricum cam multe animale. În plus trei dintre ele sunt pisici, iar în curte mai tranzitează încă 5-6 surate de-ale lor. Mă gândesc că o rozătoare nu ar fi tocmai în siguranţă în acest mediu ostil. – Îl punem într-o cuşcă! Nu mai iese niciodată de acolo, aşa că pisicile nu-l mănâncă! vine repede soluţia copilului. – Păi ţie ţi-ar conveni să stai într-o cuşcă? Să te mişti doar puţin, să nu poti explora. – Sigur! Doar să am lumină că nu-mi place întunericul. Multă mâncare şi apă de băut. O toaletă şi o chiuvetă cu apă caldă. De ce să nu stau acolo? Şi tableta, aş adăuga eu. I-am admirat pragmatismul. Altminteri nu asta facem toţi? Ne construim cuşti minunate, cu toalete şi chiuvete, în care avem mâncare în exces şi apă ...
Citește mai mult »

“Pot să fiu eu?”

Într-unul dintre weekenduri am urmărit pe Netflix documentarul “Whitney: Can I be me?” despre viaţa celebrei şi defunctei artiste Whitney Houston. Mă ştiţi pasionată, savurez orice cărţi, filme, articole biografice îmi apar în cale, de la cele despre scriitori sau oameni de afaceri, până la actori sau cântăreţi. Trebuie că există o reţetă a succesului care se cere descoperită. Respectivul film m-a surprins, m-a întristat, m-a îngrozit, dat m-a şi luminat. N-am fost o mare iubitoare a muzicii artistei, dar i-am admirat vocea uriaşă dublată de o un soi de carismă non-carismatică, dacă înţelegeţi paradoxul. N-am ştiut aşadar multe din dedesupturile carierei sale, influenţa uriaşă a mamei, faptul că şi-a asumat la începuturi să fie un produs muzical uşurel, fără nici măcar o urmă a rădăcinilor sale. Practic Whitney a fost prima cântăreaţă neagră care a cântat şi s-a purtat ca o albă, iar această diferenţiere a propulsat-o rapid pe culmile succesului. Doar că a şi costat-o enorm. Pentru că în momentul în care încerci să fii altceva decât eşti vei fi taxat de comunitatea ta pentru lipsa de autenticitate. ...
Citește mai mult »

Nimic anormal aici

Între băieții mei este o diferență de 10 ani. Așa s-au potrivit lucrurile, iar eu le las întotdeauna ca atare dacă sunt deja potrivite. Nu cred că un interval mai mic ar fi ajutat sau încurcat. Relațiile ar fi fost aceleași: tot s-ar lovi cu proiectile din popcorn la film și tot l-aș găsi pe câte unul cu punga de gheață la ochi după cinci minute de stat singuri împreună. Dar cu siguranță diferența mare aduce un plus de savoare vieții noastre de familie. Și am să vă dau un exemplu recent: La aniversarea de 16 ani, Cristi a primit de la colegi un kit de supraviețuire, care include o pereche de cătușe cu blăniță roz. Altminteri foarte similare cu cele de uz polițienesc, din inox de calitate, cu încuietori bune, reglabile pe mărimi, foarte solide. Au și chei, serioase și ele. Simțind potențialul obiectului și neavând chef de explicații, le-am decopertat de partea pufoasă, operațiune mai user friendly decât mă așteptam, semn că unora le place mai dur, iar producătorul își cunoaște prea bine consumatorii. Devenite pur metalice, cătușele ...
Citește mai mult »

Viața bate cartea

Weekendul trecut și cel care l-a precedat au fost, pentru mine, de lectură. Fiind genul de cititor compulsiv, dacă iau o carte în mână, nu pot să nu o termin, de data asta mi-a fost și mai greu, pentru că am dat ce ceva bun de tot. Așadar l-am descoperit pe Frederik Backman, autor, editorialist și blogger suedez care scrie genul acela de cărți pe placul tuturor: ușor de citit și amuzante, în ciuda faptului că sunt triste rău și pline de viață. Prima carte citită de mine a autorului a fost “Un bărbat pe nume Ove”, primită de cel mare la ziua lui (împreună cu multe alte cărți și cadouri grozave). Doamne, și ce bărbat Ove ăsta! Mama i-a murit în copilărie, tatăl în adolescență. S-a luptat singur cu absurdități ale sistemului și mizerii ale oamenilor. A trecut prin atâtea necazuri cât poate cuprinde o carte de 400 de pagini. Și totuși lucrurile iau întotdeauna pentru el o turnură anapoda de bună, tocmai pentru că este un om înțelept, cinstit și minimalist în toate, inclusiv în alegerea bătăliilor ...
Citește mai mult »

Sweet Sixteen

Mă străduiesc să nu scriu plângăcios, așa cum îmi spune că o fac. Să-mi păstrez o brumă de umor și una de obiectivitate. Dar, la naiba, e greu când Marele Copil face 16 ani! Zic așadar cum și ce-mi trece prin cap, amalgam de idei și amintiri: Marele Copil s-a născut mare. La propriu (era mai lung decât fetița de trei luni cu a cărei mamă împărțeam salonul) și la figurat. A avut întotdeauna preocupări, idei, vocabular de oameni mari. Și o creativitate mare, pe care cei lipsiți de haz o percepeau ca fiind excentrică. Este singurul om pe care-l cunosc care preferă la școală să fie ascultat în loc să dea test scris. Iese din orice belele cu vorba, că de intrat mai intră uneori cu fapta. Este un fin cunoscător al naturii umane. Mă uimește uneori capacitatea lui de a descifra motivele și comportamentele celor din jur. Mănâncă rar pește, urăște mămăliga cu brânză și smântână. Îi plac experimentele. Găseam frecvent în congelator tot soiul de amestecuri, poțiuni sau alte ciudățenii pe care le făcea în diverse scopuri științifice. Experimentează ...
Citește mai mult »

Ce lăsăm copiilor?

În copilărie mă amuza preocuparea alor mei pentru a ne face “zestre”. Era o obsesie socială pe atunci, practic cele trebuincioase casei se găseau tot mai rar, caloriferele erau din ce în ce mai sleite, iar hainele de calitate de-a dreptul prohibitive, de jurai că-s coborâte direct de pe podiumuri pariziene. Așa că cine avea fete, trebuia să înceapă din timp cu achiziția de oale, covoare, plăpumi, lenjerii, tacâmuri și alte asemenea. Mi-au prins bine, nu zic nu, când m-am mutat în primul spațiu locativ de 40m pătrați. Nu mai conta că oalele de inox luaseră locul celor emailate, că lenjeriile aveau dimensiuni atipice, că mă chinuia covorul ăla de lână cu aspiratul de jur că slăbeam cam 2 kg la fiecare curățenie. Erau la îndemână, gratis, utile, funcționale. Totuși dacă le sunt recunoscătoare alor mei, altele sunt motivele. Sunt încurajările continue, timpul pe care l-a petrecut cu noi, multiplele soluții pe care mi le dădea problemelor, astfel încât să am de unde alege. Ajutorul constant, amintirile frumoase, independența pe care mi-a oferit-o la pachet cu încrederea că ...
Citește mai mult »

Ce spunem noi și ce rețin copiii?

Cred că îi spun de cel puțin șapte ori pe săptămână celui mic să nu-și mai arunce hainele pe jos. Am toate motivele și experiența să cred cu tărie că voi mai spune timp îndelungat. De fiecare dată când plecăm de la grădiniță îl rog să mulțumească pentru gustare. Încă nu a interiorizat norma, eu insist și rezist. “Pune jucăriile la locul lor!”, “Spală-te pe mâini când intri în casă!”, “Dă televizorul mai încet!” Sunt doar câteva dintre mesajele pe care le repet obsesiv pentru că nu reușesc sub nici un chip să le fac memorabile. Dar nu știu cum și în ce context i-am relatat celui mic că vinul bun se face și mai bun în timp, iar vinul mai puțin bun se transformă în oțet. Proastă idee! Știți ce face? Acum zice oricui îl ascultă că mama lui l-a învățat ceva și anume că vinul vechi e cel mai bun. Vă dați seama? După ce am inventat povești după cum a dorit, i-am explicat noțiuni matematice, am buchisit împreună literele, m-am jucat cu el mai abitir ca ...
Citește mai mult »

Cum ar trebui să fie serbările?

Deși mi-am propus să o iau încet, nici anul ăsta nu-mi iese. S-au adunat multe, toată lumea în jur e chiaună, așa că nu scap de crăciunita acută, cea mai contagioasă boală a sezonului. Colac peste pupăză, azi este serbarea celui mic, eveniment care ne stresează pe amândoi. Pe mine, pentru că am încă traume de la grupa mică, pe el pentru că pur și simplu nu-i plac adunările astea populare (de unde și traumele de la grupa mică). Și ca să fie totul în spiritul sezonului, de două zile se lucrează la o coregrafie nouă. Care nu iese, nici nu are cum, ar contrazice flagrant psihologia vârstei. Iar al meu este un perfecționist. În plus, o colegă a spus răspicat că din cauza inerentelor împleticiri, părinții vor râde de ei. Pare amuzant, dar așa arată unele coșmaruri: cu urmașul propriu îngândurat și trist, întrebându-mă de trei ori pe oră dacă noi, părinții, ne vom amuza pe seama lor, a dansatorilor. Așa că m-am gândit să dau niște sfaturi privitoare la organizarea serbărilor, poate mai curm din necazul generațiilor ...
Citește mai mult »