Parintesti

Ce m-a învăţat maternitatea?

Chestii esenţiale, care mă fac un om mai bun, mai puternic, mai destoinic(*): – Să am stomacul tare. În tinereţea zbuciumată, orice miros cu iz non-floral mă făcea să capăt brusc o culoare gălbuie a pielii, să simt stomacul în rebeliune şi să capăt înţepături la ficat. După două serii de meconiu, de schimbat scutece post-diversificare, de fugărit muci şi de şters cu ce e la îndemână, jur că nu mă mai sperie nimic. Dinţii de lapte mumificaţi prin sertare mă fac să zâmbesc şi dacă nu găsesc seara nişte bale îmmuiate în biscuiţi sau o dâră de mucozităţi întinsă pe pantaloni mă simt vinovată că nu am petrecut destul timp acasă. – Să nu mai folosesc raţiunea pentru a pune capăt unei dispute, pentru că nu ajută. Când doi se ceartă, indiferent de vârsta lor, fiecare adeversar îşi cunoaste propria artilerie şi este încapabil să rezoneze la ceea ce i se arunca din cealaltă parte. Abia când ai copii realizezi cu adevarat ca raţiunea nu îşi are rostul, că orice argumente sunt inutile şi ca mai bine spui sau faci ...
Citește mai mult »

Copilul spân şi migrena – poveste contemporană

Cel mic vine la mine cu faţa aceea: “mi s-au înecat toate corăbiile şi-mi plouă şi în casă”. – Uite, mama, nu am spâncene… Mă uit (un pic bolând pe motiv de surprindere) şi constat că sunt la locul lor. Ambele. Nevătămate. Cam invizibile, datorită blondului deschis, dar deasupra ochilor, aşa cum le stă bine sprâncenelor. – Ba da, pui, ai. Vrei să ţi le arăt în oglindă? Uite, sunt la locul lor! – Ba nu, nu am. Nu am spâncene. Ce mă fac? [Insert puppy eyes here] Mi-am propus să nu mai combat când cei din jur sunt fermi în păreri, aşa că am conchis, înăbuşindu-mi un zâmbet: – Lasă, iubitule, că-ţi cresc ele! Am riscat. Muult. În momentul următor urla de-a dreptul îndoliat de lipsa sprâncenelor. Încurcată, încerc iar varianta cu raţionalul, explicându-i că sunt la locul lor. Degeaba. Copilul plânge cu foc, suferinţă nedisimulată si lacrimi reale, crezându-se spân. Mă rog să trăiesc un miracol, şi fie să apară misterioasele sprâncene, fie să dispară migrena mea cea meteodependentă şi la fel de puternică precum durerea pruncului de lângă mine. Cere şi ţi se va da! Cu şiroiul de lacrimi curgând, se apleacă şi ia ...
Citește mai mult »

E plin drumul de papagali…

“Uite, mamă, domnul acela are un papagal uriaş!” încerc eu niște conversaţie pentru a opri foiala din tricicletă. Mai e mult până în parc şi pare tot mai greu de ajuns. “Nenea ăla e un papagal?” urla copilul, ca să fie sigur că a auzit toată lumea. Numai că domnul cu papagalul imens și o colivie pe măsură a intrat de mult într-o scară de bloc, iar un altul, abia coborât din mașină, îmi aruncă priviri oțelite. Are 2 ani și 7 luni, dar mi se spune că pare de grădiniță. Asta nu-mi oferă prea multe avantaje, mai ales în astfel de situații… A ţinut-o așa până în parc, astfel că toţi domnii care ne-au ieşit în cale au auzit retorica cu pasărea. Unii amuzaţi, alţii cu o moacă perplexă, din fericire vuietul străzii blocând urechile câtorva. Abia în parc, pe o alee aprope goală, s-a încumetat să mă întrebe: “Mama, da’ ce-i ăla papagal?’
Citește mai mult »

Când viața îți ia borcanul de limonadă

Sunt răcită și buna mea dispoziție depinde acum de limonada cu miere și ghimbir combinată cu eficacitatea picăturilor de nas. Când viața îți dă răpciugă, bagă niște limonadă, cum ar veni. Azi însă, dis-de-dimineață, am spart borcanul uriaș în care prepar licoarea. S-a făcut țăndări și în loc să-mi savurez paharul, am purces la a mătura, aspira, duce gunoiul. Deloc plăcut. M-am simțit ca în copilărie când scăpam bomboana din gură de față cu ai mei, care o aruncau la gunoi. Inutil de precizat că fără adulți în preajmă nu ar fi ajuns acolo. Am făcut totuși limonada refolosind un PET și regândind procesul tehnologic. Și mi-am sunat copilul cel mare, plecat într-o excursie cu bunicul să aflu cum merge cu distracția. M-a întrebat direct, semn că simte ca și mine când omul nu-i în toanele lui: “Ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine.” Răspund că nu-i nimic, mi se pare stupid să fac atâta caz de la un borcan spart. Asta nu-i problemă serioasă. “Zi-mi ce e.” Explic copilului ce mi-a stricat zen-ul cu ziua în cap. “Borcanul avea limonadă în el?” “Nu!” “Păi ...
Citește mai mult »

O radiografie socială – parcul

Să tot fie un deceniu de când împingeam o altă tricicletă cu băț pe aleile parcului Moghioroș, așa că nu pot să nu mă minunez de schimbări. Iată cum arată acum parcul (și nu mă refer la noul look căpătat cu bani europeni și cu idei românești): Vârsta mamelor a crescut simțitor (uitați-vă la mine…). Dacă sunteți din generația 40+ și nu aveți încă un copil sau vă mai doriți unul, nu vă complexați! Veți avea cu cine socializa pe terenul de joacă. Tot mai multi bunici (mă refer la genul masculin) se implică acum activ în creșterea nepoților. Tata era un soi de rara avis când ieșea la joacă împreună cu Marele Copil. Acum bunicii îmi par chiar mai numeroși ca bunicile, mai mult, am văzut astăzi unul care împingea cu hărnicie la un landou cu gemeni nou-născuți. M-am abținut cu greu să-i stâng mâna și să-l felicit! Apar tot mai mulți tați care, cel mai probabil, merg în parc ocazional cu puștii lor și asta doar pentru că o instanță de judecată le-a setat ceva zile de ...
Citește mai mult »

Cezăreasca

– Hai să monțelu! propune deodată piticul. Ce face? Nedormită, cu un singur neuron funcțional, și ăla bălălau, nu compilez. – Ce monțel, puiule? Își freacă mâinile și repetă incantația. O iau prin eliminare: nu vrea să se spele pe mâini, nu vrea să se joace cu nimic familiar, insistă cu fluturat de mâini și monțel. Am ținut-o așa un sfert de oră, încercând și eșuând să înțeleg ce vrea. Îl rog să aleagă alte cuvinte și o face: – Mama, am avut ou de kinder? (Avut.) Are oul cățel? (Adică surpriza din mijloc, dacă prima oară a fost cățel, așa îi rămâne numele.) – Are, e la mine în poșetă! – Păi hai să monțelu! Și am montat cățelul. Care era de fapt un panda pus pe kung-fu, dar și mie îmi pare că monpanda n-ar fi sunat bine deloc. Nina Cassian scria în spargă, eu sunt începătoare în cezărească. Dar vin puternic din urmă! 🙂
Citește mai mult »

Ce mi-aș fi învățat fetele (dacă aș fi avut)

Mi se pare extrem de greu să crești fete întregi la cap și la suflet în zilele noastre, când presa sexualizează femeia în mod exagerat, piața muncii încă ne ține într-un perpetuu dezavantaj, iar opinia publică ne analizează exagerat deciziile, aspectul fizic, eșecurile, problemele. Ca exercițiu de imaginație, iată ce cred că mi-aș fi învățat fetele: Cel mai mare dușman al femeilor sunt ele însele. Continua comparație cu altele, urmând planuri extrem de detaliate (de la ten până la rezultatele la concursuri ale copiilor) generează nefericire. Dacă aș fi avut fete, le-aș fi învățat așadar să fie îngăduitoare cu ele, să-și analizeze deopotrivă succesele și eșecurile, dar să nu facă o obsesie din viața altora. Un alt mare dușman al femeilor sunt celelalte femei. De puține ori am văzut comunități feminine care să se sprijine, să se ajute reciproc. Dacă aș fi avut fete, le-aș fi învățat să fie solidare, pentru că în alăturare stă puterea. Mi-ar fi plăcut de asemenea să își cunoască bine prioritățile. Mi se pare că noi, femeile, ne pierdem în detalii insignifiante despre vestimentație, ...
Citește mai mult »

Nostalgii de zi aniversară

În urmă cu niște ani, la ora asta, eram într-un spital așteptând să nasc pentru prima oară. Un pic speriată, un pic singură, dar nerabdătoare să se incheie un trimestru greu, plin de insomnii și neliniști. Când am primit în brațe un cocoloș alb și spân, am știut că viața mea s-a schimbat total. Atunci m-am născut și eu ca mamă. Și fiecare zâmbet, plânset sau evoluție a copilului meu, a însemnat devenirea mea. Am devenit așadar mamă cu fiecare noapte nedormită. Cu fiecare frică și îndoială. Cu fiecare criză, îmbrățișare, greșeală și cu fiecare pas înainte. Am devenit mamă cu orice lucru învățat. Cu orice decizie luată, cu orice lacrimă de neputință, epuizare, tristețe sau bucurie. M-am născut așadar și eu într-o zi întunecată de ianuarie și sunt într-o perpetuă transformare. La mulți ani mamei din mine! Mai am mult de învățat, dar sunt ambițioasă și prind ușor. 🙂 Dar, mai ales, la mulți ani Marele Copil! Să-ți păstrezi optimismul, tolba de vise și cuvinte frumoase, mintea ageră și dorința de a ajuta!
Citește mai mult »

Frica

De câteva săptămâni piticului îi este frică de întuneric. Vrea să doarmă cu lumina aprinsă pentru că vine un nene iuiât (urât) și îl ronțăie. Azi îmi dă un urs mănușă să ne jucăm. Musti. Și aduce pe rând jucării, despre care plușul îi povestește bine cocoțat pe mâna mea. Vorbim despre o mașinuță roșie, un telefon vechi, un ciocan din trusa de scule. Apoi aduce un dinozaur galben de plastic. Ursul îl aruncă pe pat. “Ce ai pățit, iusuleț?” “Mă sperie, așa cum te sperie pe tine nenea urât. Ce pot face când sunt speriat? întreabă Musti, care se vede că a citit niște cărți de psihologie. Răspunsul a venit neașteptat de promt: “Fugi, iusuleț! Uite așa fugi!” Și se pune să alerge în cerc prin cameră, dând din mâini și șutând jucăriile. Până și copiii de nici trei ani știu că fuga e cel mai sănătoas leac al fricii. Doar că ei nu o consideră deloc rușinoasă 🙂
Citește mai mult »

Chestiuni

“Mama, eu sunt mic? Tu esti fetiţă? De ce se face seară? Ştii o poveste cu mine? Eu sunt nervos? De ce maşinuţei nu i se deschide uşa? Tu ai fes? Are gust bun? Pot să fac teme? Ursul asta este mare?” Mitraliază cu întrebări. Una după alta, legate ca logică sau total disparate. Atât de surprinzătoare, că uneori mintea mea de adult prins în plasa ţesută de cotidian se blochează în a răspunde. Dar încerc: “Eşti mic, mama!” “Ba nu, sunt mare! Când mă fac eu mic, mă duc la şcoală!” Sau aşa: “Este seară pentru că apune soarele, Cezar!” “De ce apune soarele?” (Să o dau în astronomie sau să aleg calea cea simplă?) “Se duce la culcare.” “De ce se duce la culcare?” (Mă felicit că nu am ales varianta cu astronomia.) “Este obosit. Tu nu eşti?” Şi uite aşa tirada de ce-urilor se stinge. Sau continuă până la epuizarea cuvintelor, ideilor sau a răbdarii. Cred că îmbătrânim atunci când uităm să punem întrebări. Când ni se pare că le ştim pe toate, când considerăm că a fi curioşi nu ne mai stă bine, când orice frază terminată cu semnul chestionării conţine deja certitudinea unui răspuns.
Citește mai mult »