Parintesti

Momente (fără schiţe)

În cinstea gândirii pozitive pe care o antrenez de ceva vreme, vă zic că mă aflu într-o perioadă bună din viaţă. Învăţ atâtea chestii, câte nu am învăţat în primii 40 de ani: primul ajutor în caz de insolaţie cu arsuri solare severe şi cum să aplici tehnicile fără să strângi de gât (aproape) adolescentul din dotare, noţiuni de neurologie şi ghidul 40 de modalităţi în care să-ţi verşi nervii fără ca cineva să fie rănit. Azi, plină de atâta know-how, am purces la cele uzuale. Cel mic, nebăgat în seamă, decide că ar fi bine să-şi raşcheteze puţin un deget de la mână. Dă-i cu nişte apă la şoricei, bagă un plasture, treci iar la joacă. Şi cum altfel, dat fiind contextul, decât de-a doctorul: – Bună ziua, Doctor Fan (*), mi se adresează. Acesta este degetul care mă doare! Şi-mi arată degetul proaspăt oblojit. – Dar ce aţi păţit? întreb eu în mod profesionist. – Am căzut pe lemn, răspunde sobru pacientul. – Şi aţi dat cu ceva? continui eu diagnoza, în încercarea de a mai atenua rezistenţa lui notorie la orice fel de tratament medical. – Da, ...
Citește mai mult »

Despre lipsuri mai mult sau mai puţin evidente

De ceva vreme caut iar bonă. Îmi este din ce în ce mai greu fără ajutor, în plus recunosc că-mi lipseşte mult timpul dedicat activităţilor profesionale, pe care vreau să le reiau în mare forţă. Am micşorat numărul criteriilor de selecţie, astfel încât recrutarea a mers de data asta bine: au fost peste 30 de aplicante. Apoi s-a întâmplat ca lucrurile să ia o turnură neasteptată şi să pun o scurtă pauză procesului. Miercuri dimineaţă primesc un mesaj nervos, chiar jignitor prin care mi se atrage atentia ca încurc lumea. Ok, am greşit, îmi cer scuze, dar atrag atenţia semnatarei că nu prea respectă criteriile de selecţie: am cerut o persoana blândă şi răbdătoare şi-mi răspunde o femeie nervoasă si agresivă. Ceea ce a dezlănţuit războiul. Şi cum ameninţările au devenit patologice pe măsură ce am râcâit puţin situaţia – defect profesional, nu mă pot abţine – am decis că-i lipseşte o doagă şi am lasat-o în pace. Nu înainte de a obţine promisiunea că nu va mai lucra ca bonă, întrucât nici nu o pasionează (zice ea) şi nici nu i se potriveşte (zic eu). Defect profesional, ...
Citește mai mult »

De modă veche

Azi ţin să punctez câteva dintre tendinţele în materie de parenting şi educaţie, pentru că văd destul de mulţi părinţi desueţi în jurul meu: Competiţia e ciumă. Îţi duci copilul la concursuri şcolare? Îi cumperi coroniţă la sfârşit de an? Nasol! Va sfârşi depresiv, anxios, debusolat. Va fi un adult inadaptat, incapabil să ia viaţa ca pe un dat frumos ce este. Aşa o fi modern, dar realitatea veche de când lumea ne contrazice. Mie mi se pare că tot ce e frumos în viaţă se câştigă prin competiţie: o persoană mişto care îţi devine jumătate, un loc de muncă tare care să-ţi ofere un confort financiar, social, personal. În afara competiţiilor proprii şi personale, ne plac teribil cele ale altora. Zilele acestea tocmai ce urmărim spectacolul unui campionat de fotbal şi cred că audienţele îmi dau dreptate. Eu zic că problema nu este competiţia, ci modul în care ne raportăm la ea. Trebuie să alegem înţelept, să ne antrenăm corespunzător şi mai ales să ştim cum să ne remontăm după un eşec. Pentru că aici este de fapt marele câştig. Cine blamează competiţia nu înţelege că însăşi viaţa ni se datorează ...
Citește mai mult »

Copilul din noi

Drumul spre parc trece pe lângă un chioşc de ziare. Şi pentru că ziarele s-au cam rărit, ghereta este plină cu jucării de plastic, din acelea chinezeşti, ieftine, prost finisate şi ambalate. Am cedat o dată rugăminţii de a lua o puşcă. A doua oară am aplanat un potenţial conflict cu un pistol. Mi s-a parut o afacere să dau 9 lei contra unui drum liniştit acasă. Dar aşa cum îi stă bine copilului, instistă acum prin metoda clasică “dat cu fundul de pământ” să-şi completeze colecţia. Lucru pe care nu intenţionez să-l încurajez, oricâtă linişte m-ar costa. De dimineaţă s-a repetat scenariul. Ne-am întors mintenaş acasă întru calmarea spiritelor. Şi ne-am întâlnit la lift cu vecinul nostru. Supărat, copilul urcă în lift fără să salute şi să socializeze, aşa cum face cu toti colocatarii şi pensionarii de pe o rază de 5 km pătraţi. – Ce mai faci? este întrebat. Şi se dezlănţuie seria de bombăneli: – Eu am vrut pistol. Ce mare lucru un pistol? Şi mama nu m-a lăsat să-mi iau! Eu am vrut pistolul ăla cu verde. În ciuda debitului verbal, pe ...
Citește mai mult »

Despre greşelile părinteşti

Mă amuză întrucâtva setea multor părinţi de a fi perfecţi. Citesc, se documentează, discută asiduu şi fervent, arată cu degetul, analizează situaţii complexe în speranţa că nu vor greşi în meseria părintească. Între timp dau greş la fel ca noi, cei care suntem mai relaxaţi. Şi suntem aşa nu dintr-un complex de superioritate sau pentru că nu am avea motivaţia de a învăţa, ci pentru că ştim că lucrurile o pot lua atât de imprevizibil razna, încât nici măcar cel mai complet compendiu despre educaţie nu ne poate salva. Alimentaţia copiilor a devenit un tabu. Mi-e frică să vorbesc despre asta, deja pentru mulţi a devenit o religie în toată regula ceea ce bagă în gură. Să nu mă credeţi când vă spun, dar am vazut cu ochii mei: când copiii cresc şi influenţa parentală descreşte, va veni momentul în care vor avea propriile alegeri alimentare. Aşa cum îşi aleg şi hainele, muzica sau prietenii, aşa vor alege dacă mănâncă sau nu carne, fast-food, crud sau gătit, mult sau spre deloc. La capitolul sănătate e mai dihai problema. Ba vaccinăm, ba tratăm cu usturoi, ...
Citește mai mult »

Capra cu doi iezi

“Capra cu trei iezi” rămâne în topul preferințelor la poveștile de seară. Deja știu că atunci când iezii se ascund voi fi corectată: “iedul mijlociu s-a ascuns în copac nu în copaie” în ciuda protestelor mele repetate că nu are nimeni copaci în casă. (E drept că defunctul Dinu Patriciu avea, am văzut eu la televizor, dar cu o floare nu se face primăvară, că tot suntem la botanică.) Iar când descriu meniul de la ospățul lupului, copilul va adăuga ciocolata care i se pare alimentul suprem. Uneori patinează şi ideile mele, că doar nu-i cu copyright! Aseară însă povestea a devenit de-a dreptul originală. Mă bate gândul de întrebări didactico-suplimentare și încep: – A fost odată o capră care câți iezi avea? – Doi! îmi răspunde prompt cel mic. – Doi? Adică unul mic și unul mare sau cum? – Da, unul mic și unul mare. – Păi și cel mijlociu unde era? – La Bacău! mi se întoarce rapid răspunsul. Ce căuta iedul mijlociu la Bacău, rămâne un mister. Dar mare noroc a avut cornutul călător, pentru că aseară a reuşit să scăpe de gura lupului…
Citește mai mult »

Ce m-a învăţat maternitatea?

Chestii esenţiale, care mă fac un om mai bun, mai puternic, mai destoinic(*): – Să am stomacul tare. În tinereţea zbuciumată, orice miros cu iz non-floral mă făcea să capăt brusc o culoare gălbuie a pielii, să simt stomacul în rebeliune şi să capăt înţepături la ficat. După două serii de meconiu, de schimbat scutece post-diversificare, de fugărit muci şi de şters cu ce e la îndemână, jur că nu mă mai sperie nimic. Dinţii de lapte mumificaţi prin sertare mă fac să zâmbesc şi dacă nu găsesc seara nişte bale îmmuiate în biscuiţi sau o dâră de mucozităţi întinsă pe pantaloni mă simt vinovată că nu am petrecut destul timp acasă. – Să nu mai folosesc raţiunea pentru a pune capăt unei dispute, pentru că nu ajută. Când doi se ceartă, indiferent de vârsta lor, fiecare adeversar îşi cunoaste propria artilerie şi este încapabil să rezoneze la ceea ce i se arunca din cealaltă parte. Abia când ai copii realizezi cu adevarat ca raţiunea nu îşi are rostul, că orice argumente sunt inutile şi ca mai bine spui sau faci ...
Citește mai mult »

Copilul spân şi migrena – poveste contemporană

Cel mic vine la mine cu faţa aceea: “mi s-au înecat toate corăbiile şi-mi plouă şi în casă”. – Uite, mama, nu am spâncene… Mă uit (un pic bolând pe motiv de surprindere) şi constat că sunt la locul lor. Ambele. Nevătămate. Cam invizibile, datorită blondului deschis, dar deasupra ochilor, aşa cum le stă bine sprâncenelor. – Ba da, pui, ai. Vrei să ţi le arăt în oglindă? Uite, sunt la locul lor! – Ba nu, nu am. Nu am spâncene. Ce mă fac? [Insert puppy eyes here] Mi-am propus să nu mai combat când cei din jur sunt fermi în păreri, aşa că am conchis, înăbuşindu-mi un zâmbet: – Lasă, iubitule, că-ţi cresc ele! Am riscat. Muult. În momentul următor urla de-a dreptul îndoliat de lipsa sprâncenelor. Încurcată, încerc iar varianta cu raţionalul, explicându-i că sunt la locul lor. Degeaba. Copilul plânge cu foc, suferinţă nedisimulată si lacrimi reale, crezându-se spân. Mă rog să trăiesc un miracol, şi fie să apară misterioasele sprâncene, fie să dispară migrena mea cea meteodependentă şi la fel de puternică precum durerea pruncului de lângă mine. Cere şi ţi se va da! Cu şiroiul de lacrimi curgând, se apleacă şi ia ...
Citește mai mult »

E plin drumul de papagali…

“Uite, mamă, domnul acela are un papagal uriaş!” încerc eu niște conversaţie pentru a opri foiala din tricicletă. Mai e mult până în parc şi pare tot mai greu de ajuns. “Nenea ăla e un papagal?” urla copilul, ca să fie sigur că a auzit toată lumea. Numai că domnul cu papagalul imens și o colivie pe măsură a intrat de mult într-o scară de bloc, iar un altul, abia coborât din mașină, îmi aruncă priviri oțelite. Are 2 ani și 7 luni, dar mi se spune că pare de grădiniță. Asta nu-mi oferă prea multe avantaje, mai ales în astfel de situații… A ţinut-o așa până în parc, astfel că toţi domnii care ne-au ieşit în cale au auzit retorica cu pasărea. Unii amuzaţi, alţii cu o moacă perplexă, din fericire vuietul străzii blocând urechile câtorva. Abia în parc, pe o alee aprope goală, s-a încumetat să mă întrebe: “Mama, da’ ce-i ăla papagal?’
Citește mai mult »

Când viața îți ia borcanul de limonadă

Sunt răcită și buna mea dispoziție depinde acum de limonada cu miere și ghimbir combinată cu eficacitatea picăturilor de nas. Când viața îți dă răpciugă, bagă niște limonadă, cum ar veni. Azi însă, dis-de-dimineață, am spart borcanul uriaș în care prepar licoarea. S-a făcut țăndări și în loc să-mi savurez paharul, am purces la a mătura, aspira, duce gunoiul. Deloc plăcut. M-am simțit ca în copilărie când scăpam bomboana din gură de față cu ai mei, care o aruncau la gunoi. Inutil de precizat că fără adulți în preajmă nu ar fi ajuns acolo. Am făcut totuși limonada refolosind un PET și regândind procesul tehnologic. Și mi-am sunat copilul cel mare, plecat într-o excursie cu bunicul să aflu cum merge cu distracția. M-a întrebat direct, semn că simte ca și mine când omul nu-i în toanele lui: “Ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine.” Răspund că nu-i nimic, mi se pare stupid să fac atâta caz de la un borcan spart. Asta nu-i problemă serioasă. “Zi-mi ce e.” Explic copilului ce mi-a stricat zen-ul cu ziua în cap. “Borcanul avea limonadă în el?” “Nu!” “Păi ...
Citește mai mult »