Parintesti

O radiografie socială – parcul

Să tot fie un deceniu de când împingeam o altă tricicletă cu băț pe aleile parcului Moghioroș, așa că nu pot să nu mă minunez de schimbări. Iată cum arată acum parcul (și nu mă refer la noul look căpătat cu bani europeni și cu idei românești): Vârsta mamelor a crescut simțitor (uitați-vă la mine…). Dacă sunteți din generația 40+ și nu aveți încă un copil sau vă mai doriți unul, nu vă complexați! Veți avea cu cine socializa pe terenul de joacă. Tot mai multi bunici (mă refer la genul masculin) se implică acum activ în creșterea nepoților. Tata era un soi de rara avis când ieșea la joacă împreună cu Marele Copil. Acum bunicii îmi par chiar mai numeroși ca bunicile, mai mult, am văzut astăzi unul care împingea cu hărnicie la un landou cu gemeni nou-născuți. M-am abținut cu greu să-i stâng mâna și să-l felicit! Apar tot mai mulți tați care, cel mai probabil, merg în parc ocazional cu puștii lor și asta doar pentru că o instanță de judecată le-a setat ceva zile de ...
Citește mai mult »

Cezăreasca

– Hai să monțelu! propune deodată piticul. Ce face? Nedormită, cu un singur neuron funcțional, și ăla bălălau, nu compilez. – Ce monțel, puiule? Își freacă mâinile și repetă incantația. O iau prin eliminare: nu vrea să se spele pe mâini, nu vrea să se joace cu nimic familiar, insistă cu fluturat de mâini și monțel. Am ținut-o așa un sfert de oră, încercând și eșuând să înțeleg ce vrea. Îl rog să aleagă alte cuvinte și o face: – Mama, am avut ou de kinder? (Avut.) Are oul cățel? (Adică surpriza din mijloc, dacă prima oară a fost cățel, așa îi rămâne numele.) – Are, e la mine în poșetă! – Păi hai să monțelu! Și am montat cățelul. Care era de fapt un panda pus pe kung-fu, dar și mie îmi pare că monpanda n-ar fi sunat bine deloc. Nina Cassian scria în spargă, eu sunt începătoare în cezărească. Dar vin puternic din urmă! 🙂
Citește mai mult »

Ce mi-aș fi învățat fetele (dacă aș fi avut)

Mi se pare extrem de greu să crești fete întregi la cap și la suflet în zilele noastre, când presa sexualizează femeia în mod exagerat, piața muncii încă ne ține într-un perpetuu dezavantaj, iar opinia publică ne analizează exagerat deciziile, aspectul fizic, eșecurile, problemele. Ca exercițiu de imaginație, iată ce cred că mi-aș fi învățat fetele: Cel mai mare dușman al femeilor sunt ele însele. Continua comparație cu altele, urmând planuri extrem de detaliate (de la ten până la rezultatele la concursuri ale copiilor) generează nefericire. Dacă aș fi avut fete, le-aș fi învățat așadar să fie îngăduitoare cu ele, să-și analizeze deopotrivă succesele și eșecurile, dar să nu facă o obsesie din viața altora. Un alt mare dușman al femeilor sunt celelalte femei. De puține ori am văzut comunități feminine care să se sprijine, să se ajute reciproc. Dacă aș fi avut fete, le-aș fi învățat să fie solidare, pentru că în alăturare stă puterea. Mi-ar fi plăcut de asemenea să își cunoască bine prioritățile. Mi se pare că noi, femeile, ne pierdem în detalii insignifiante despre vestimentație, ...
Citește mai mult »

Nostalgii de zi aniversară

În urmă cu niște ani, la ora asta, eram într-un spital așteptând să nasc pentru prima oară. Un pic speriată, un pic singură, dar nerabdătoare să se incheie un trimestru greu, plin de insomnii și neliniști. Când am primit în brațe un cocoloș alb și spân, am știut că viața mea s-a schimbat total. Atunci m-am născut și eu ca mamă. Și fiecare zâmbet, plânset sau evoluție a copilului meu, a însemnat devenirea mea. Am devenit așadar mamă cu fiecare noapte nedormită. Cu fiecare frică și îndoială. Cu fiecare criză, îmbrățișare, greșeală și cu fiecare pas înainte. Am devenit mamă cu orice lucru învățat. Cu orice decizie luată, cu orice lacrimă de neputință, epuizare, tristețe sau bucurie. M-am născut așadar și eu într-o zi întunecată de ianuarie și sunt într-o perpetuă transformare. La mulți ani mamei din mine! Mai am mult de învățat, dar sunt ambițioasă și prind ușor. 🙂 Dar, mai ales, la mulți ani Marele Copil! Să-ți păstrezi optimismul, tolba de vise și cuvinte frumoase, mintea ageră și dorința de a ajuta!
Citește mai mult »

Frica

De câteva săptămâni piticului îi este frică de întuneric. Vrea să doarmă cu lumina aprinsă pentru că vine un nene iuiât (urât) și îl ronțăie. Azi îmi dă un urs mănușă să ne jucăm. Musti. Și aduce pe rând jucării, despre care plușul îi povestește bine cocoțat pe mâna mea. Vorbim despre o mașinuță roșie, un telefon vechi, un ciocan din trusa de scule. Apoi aduce un dinozaur galben de plastic. Ursul îl aruncă pe pat. “Ce ai pățit, iusuleț?” “Mă sperie, așa cum te sperie pe tine nenea urât. Ce pot face când sunt speriat? întreabă Musti, care se vede că a citit niște cărți de psihologie. Răspunsul a venit neașteptat de promt: “Fugi, iusuleț! Uite așa fugi!” Și se pune să alerge în cerc prin cameră, dând din mâini și șutând jucăriile. Până și copiii de nici trei ani știu că fuga e cel mai sănătoas leac al fricii. Doar că ei nu o consideră deloc rușinoasă 🙂
Citește mai mult »

Chestiuni

“Mama, eu sunt mic? Tu esti fetiţă? De ce se face seară? Ştii o poveste cu mine? Eu sunt nervos? De ce maşinuţei nu i se deschide uşa? Tu ai fes? Are gust bun? Pot să fac teme? Ursul asta este mare?” Mitraliază cu întrebări. Una după alta, legate ca logică sau total disparate. Atât de surprinzătoare, că uneori mintea mea de adult prins în plasa ţesută de cotidian se blochează în a răspunde. Dar încerc: “Eşti mic, mama!” “Ba nu, sunt mare! Când mă fac eu mic, mă duc la şcoală!” Sau aşa: “Este seară pentru că apune soarele, Cezar!” “De ce apune soarele?” (Să o dau în astronomie sau să aleg calea cea simplă?) “Se duce la culcare.” “De ce se duce la culcare?” (Mă felicit că nu am ales varianta cu astronomia.) “Este obosit. Tu nu eşti?” Şi uite aşa tirada de ce-urilor se stinge. Sau continuă până la epuizarea cuvintelor, ideilor sau a răbdarii. Cred că îmbătrânim atunci când uităm să punem întrebări. Când ni se pare că le ştim pe toate, când considerăm că a fi curioşi nu ne mai stă bine, când orice frază terminată cu semnul chestionării conţine deja certitudinea unui răspuns.
Citește mai mult »

Minunea

Vine la mine încălțat cu gheata dreaptă în piciorul stâng, bombănind bătrânește: “Caut minunea cealaltă!” Luată ca din oală, îl privesc precum mâța calendarul pe 2016, fără să compilez despre ce miracol ar putea fi vorba. “Unde e minunea cealaltă?” mă întreabă direct, bătând din piciorul încălțat. Deci avem minuni în casă. Asta e… minunat! Să le dibuim pe toate! Mă implic activ în căutare, deși nu am habar ce se presupune să găsesc. Cel mic e și mai implicat. Aruncă niște jucării, se uită pe sub pat, iese pe hol și strigă ca un învingător: “Am dăsit-o! Hai afară, mama!” și apare cu gheata stângă în mână. Mare minune…
Citește mai mult »

Luăm cu ceapă

Paharul cu apă stă într-un echilibru precar. – Ai grijă! spun tardiv, încercând să-l prind. Prea târziu. Cel mic este ud fleaşcă pe bluză, pantaloni şi şosete. Ai zice că aproape 250 ml de lichid nu pot produce nicicum atâta udătură. – Ceapa mă-sii! zice prea corect şi prompt atunci când simte răceala din haine. Evident că orice tentativă de a corecta limbajul, aduce cu sine repetarea obsesivă a înjurăturii proaspăt învăţate şi temeinic interiorizate. Nu-mi rămâne decât să-mi propun că nu îl voi recupera în nici o zi de la grădiniţă sau şcoală, delegând înţelept astfel de activităţi tatălui, bunicilor sau fratelui mai mare. Tare mi-e frică de arsenalul lui, care sta bine ascuns şi aşteaptă momentul propice să iasă la lumină. Lulunină cum ar veni, ceapa mă-sii de ceapă că-i aşa de inteligibilă şi simplu de pronunţat!
Citește mai mult »

Dialoguri

Din seria “Culinare”: Pe plajă, îmi oferă o îngheţată făcută de el. O piatră alba, alungită, pe care trebuie să o savurez. – Bună ţata? – Bună, excelentă chiar. Să mai faci! Ce reţetă ai folosit? întreb eu. – De… ţată, îmi răspunde. Din seria “Cine e mamuţa?”: Acasă, ne hârjonim. – Măi, maimuţă! îi zic. Cine e maimuţă? intreb retoric. – Ceacea (Cezar)! – Cum Ceacea? Numele tău nu este Cezar? – Nu, e mamuţă! Din seria “Bond, Puiu Bond”: Îl strig: – Cezar! Îmi răspunde: – Nu Ceacea! Puiu’ mamii! Am aşadar încă un partener de discuţii pe cinste. La fel de pus pe şotii şi pe vorbă ca şi ceilalţi din casă.
Citește mai mult »

Şi vedetele sunt părinţi

Nu cred că a mai fost aşa vuiet în presa de peste Ocean de când Michael Jackson şi-a ţinut copilul acoperit cu o păturică peste balcon arătându-l fotografilor. Acum faptele sunt mai puţin periculoase, dar la fel de analizate: fiica celebrilor David si Victoria Beckham, în vârstă de patru ani, a fost fotografiată cu o suzetă în gură. Termenul în engleză mi se pare mult mai relevant în context – ei spun pacifier, făcând referire la rezultatul obţinut, nu la acţiunea în sine de supt. Ipocrizia analiştilor merge pe două planuri: Primul, constituit din specialişti, care atenţionează ca fata îşi poate deforma dantura. Un risc uriaş, că doar nu există acum soluţii ortodontice chiar şi pentru adulţi. Stilul clasic “mort de grija altuia”. Al doilea, constituit din publicul larg, care, în sfârşit a găsit breşa în stilul de parenting al unui cuplu celebru, simţindu-se deodată superior: “Păi fi-mea nu a vrut suzetă deloc!”, “La 1 an am dat cu ustoroi si piper pe ea şi a aruncat-o!”. Cam ca muierile grase care văd un coş pe tenul unei tipe trăznet şi zic: “Uite, dragă, ce ten ...
Citește mai mult »