Parintesti

Nu mă învăț minte!

După prima zi de grădiniță din noul an școlar, deasupra dulăpioarelor din noua sală de grupă stăteau frumos desenele copiilor, intitulate “Amintiri din vacanță”. Cezar, mândru, mi l-a arătat pe al lui, care m-a cam confuzat întrucât la prima vedere chiar nu mi-am dat seama ce semnifică. Acasă, în timp ce tăiam poza să o aduc la lumină, m-a pălit ideea: e o tabletă! O nenorocită de tabletă! E dreptunghiulară, are iconițele aplicațiilor aranjate simetric, fețe zâmbitoare, e chiar iPad-ul, mă mir că nu i-a dat și niște galben pe laturi, să aibă husă. Chiar așa, observ că nici măcar nu a folosit culori, decât în partea de sus, deci e mai grav! Carevasăzică batem drumuri lungi spre Legoland, mergem la plajă în Italia, ne plimbăm cu feribotul spre o superbă insulă grecească și el desenează o bestie de tabletă. De aici până la vinovății materne pasul este întotdeauna infim: este clar din cauza mea pentru că nu îi găsesc suficiente ocupații (*). Ce fel de mamă sunt dacă am copil preșcolar dependent de tabletă? Cum scriu eu despre educație ...
Citește mai mult »

România paralelă

Am început greu dimineața, oglinda m-a înspăimântat, iar ibricul de cafea a căpătat cam mult zaț pentru câtă apă suporta. Agitată și speriată, am trezit copiii și după clasicele administrative am pornit spre grădiniță și liceu pe căi nesperat de goale deschise de Waze. (*) La grădiniță ne aștepta un decor foarte colorat cu sute de baloane și tălpi de cauciuc care ne conduceau spre clasă. Copilul mic a devenit brusc interesat: “Cred că e party aici!” Ghinion, party era de fapt la cel mare, care la festivitatea de deschidere a noului an școlar a ascultat The Motans. Și eu ascultam cinci discursuri sforăitoare și un soi de “Veșnica pomenire!” mai optimist. M-am gândit că eu trăiesc cu adevărat într-o Românie paralelă, pentru că deși am copiii în sistemul de învățământ al statului, începem școala așa. Citind știrile văd că mai există una rămasă în trecut, în care nu există apă curentă sau toalete funcționale. În care părinții stau cu grija copilului nu doar din punct de vedere școlar, ci și fizic: oare nu îi cade tavanul în ...
Citește mai mult »

Aici versus acolo

Că avem o societate extrem de polarizată, nu mai miră pe nimeni. Ceea ce am să vă descriu mai jos, însă, ar putea să vă surprindă. Introducere lungă: Cel mic este dependent de a se juca împreună cu alții. Nu-și găsește singur nimic de făcut așa că în orice context social scanează spațiul în căutare de parteneri de joacă și purcede la a-i aborda. În parcurile bucureștene primește răspunsuri diverse, de la “du-te naibii, nu mă joc cu tine!”, “stai să o întreb pe mama!”, “nu am chef de tine!”, la împăciuitoarele “da, hai să facem întrecere!” sau “sigur, suntem prieteni pe viață!” Cât am fost plecați în vacanță, a fost interesant de văzut cum se descurcă atunci când există o barieră serioasă de comunicare: limba vorbită. Și totuși, la Viena un puști care părea dintr-o țară arabă i-a oferit, fără ca el să-i ceară neapărat, câteva lecții de biliard, iar la LEGOLAND doar apropiindu-se de cercul unor băieți mai mari, veniți din Olanda, a fost acceptat, fără alte politețuri, la o miuță. Cel mai frumos a fost ...
Citește mai mult »

Cine își cunoaște istoria este binecuvântat să o repete

Mi-am început dimineața citind un articol publicat de Constantin Noica în revista liceului pe care l-a urmat. Ea există încă (de altfel și liceul, tranformat acum în Colegiu Național), păstrându-și totodată numele: Vlăstarul. Și cu siguranță peste niște ani se va lăuda cu alți contribuitori de seamă. Din articol răzbate aceeași voce adolescentină revoluționară și vag încrâncenată pe care am avut-o cu toții la vârsta cu pricina, dar modul în care este scris, natura preocupărilor și modalitatea de a scana propria generație, trădează o minte ascuțită și un condei altfel. După cum spuneam, revista există în continuare. Și m-a impresionat încă de când am răsfoit-o prima dată, deși nu-i cunoșteam istoria îndelungată, punctată de contribuția unor oameni mari. Conținutul este și acum bun de tot, profund, unitar, scris de copii nu doar talentați, dar capabili de analize interesante și creative. Am citit multe astfel de tipărituri și cu siguranță se detașează din pluton, fapt atestat și de premiile primite de-a lungul timpului. Iată că istoria, în cazul în care este una valoroasă, influențează pozitiv, motivează, ridică ștachete. Una ...
Citește mai mult »

Comestibile

În copilărie mâncam, fără știrea părinților, tot soiul de ierburi. Era pe bulevardul principal un gard viu dintr-un arbust decorativ țepos, cu frunze vișinii și acrișoare, veșnic prăfuite, care ne tăiau brusc foamea în zilele de vară. Mai aveam în meniu o plantă pitică, greu de dibuit, cu frunze cam ca de nufăr, ale cărei semințe albe aveau un gust minunat. Petale de trandafir, mierea caprifoiului, corcodușele verzi și, în primăvara târzie, multe flori de salcâm. Învățam comestibilele din experiența altora și le transmiteam altora ca pe o veritabilă Miorița. Pe cele care erau “otrăvitoare” la fel. Știam plante care ne făceau mâinile țepoase, plante care vindecau sau care, dimpotrivă, puteau răni. A mânca astfel era o formă de socializare. Ne expuneam cunoștințele în grup, exageram efectele, povesteam diverse mituri inventate de noi sau auzite de la alții. Acum ne ținem copiii prea puțin liberi în natură. Și cumva fiecare experiența de cunoaștere a lor devine verificată, mediată, regizată. Rareori apucă să comită comportamente considerate de adulți nepermise. Ghindele și castanele sunt prea murdare pentru a fi colecționate, ...
Citește mai mult »

Părințeală în vremea părerologilor- Episodul 1352

Noul refren agasant în parenting pare a fi vindecarea părinților întru binele copiilor. Este dovedit (pseudo)științific că suntem defecți tocmai pentru că părinții noștri, oameni ocupați și defecți la rândul lor, ne-au făcut așa. Și practic orice problemă a copilului ține, de fapt, de ale noastre. E agitat? Trist? Cu dificultăți de adaptare? Este vina ta, părinte, că nu-ți repari defecțiunile! Aparent specialiștii care promovează astfel de idei uită (voit sper) un lucru esențial: dacă am fi toți perfecți, copii și părinți, s-ar cheama că suntem în Rai. Dificultățile, defectele, trăirile negative, eșecul, fac parte din devenirea noastră în egală măsură, sau chiar mai mult, decât partea luminoasă, fericită, împlinită. Viața este un drum lung și sinuos, cu multe neprevăzute și surprize de tot felul. Inconfortabile cu duiumul. Iar când avem copii nu devenim superoameni. Nu căpătăm puteri speciale și mantii care ne apără de belele. Devenim doar părinți, având aceleași bune și rele din dotarea anterioară. Nu putem așadar să fim perfecți, fără greșeli și ocolișuri neprevăzute. Și nu este normal să încercăm a părea astfel în fața copiilor ...
Citește mai mult »

Fiecare taur este uneori un mare bou

Zilele astea mi se plimbă prin cap tot felul de subiecte grele: de la educația morală, la bipolaritatea politicii, violență sau viața ca o perpetuă trântă. Dar pentru că n-aș putea scrie relaxat despre nimic din cele de mai sus și pentru că suntem în plină vacanță intersemestrială (numită vacanța de după vacanță), vă povestesc despre un film. Ferdinand este noua obsesie a lui Cezar, l-am văzut deja de două ori și știu din experiența Cars 3 și Sing! că este doar începutul. (Mă bucur că n-a făcut pasiune pentru Coco, deși ascultă mereu coloana sonoră, pentru că n-aș putea să văd obsesiv schelețeii, oricât de drăguți ar fi!) Carevasăzică Ferdinand este un vițeluș sensibil, dar curajos, care luptă cu destinul său pecetluit de viitor taur de corida și fuge din ferma în care a crescut. Ajunge așadar într-un soi de Rai: o familie care cultivă flori și le vinde în piață. Ferdinand crește liber și răsfățat devenind un taur mare, puternic și cu aspect fioros, deși sufletul lui este la fel de cald și sensibil. Dar ca ...
Citește mai mult »

O cheie pierdută

În frumoasa zi de ieri, cu piticul proaspăt cules de pe băncile grădiniței, am purces la a cumpăra câteva din cele necesare. Am intrat așadar în magazinul din apropiere și, pentru că aveam destule bagaje, am pus rucsacul copilului împreună cu haina și fesul într-unul dintre dulapioarele de la intrare. (*) Caut monedă, închid dulapul, iar copilul mă roagă să țină el cheia. Am avut în acel moment un flashback cu primul meu mers la pâine, când am pierdut cei 5 lei și m-am întors cu mâna și buzunarele goale, dar cu o abundență de lacrimi în obraz. M-am gândit totuși că nu-i un risc mare, la dihai corporația dacă se pierde o cheie, sigur există o procedură clară de urmat. Existau totuși indicii că ceva nu e tocmai organizat: multe dulapuri erau nefuncționale, iar din cele 3 chei existente, niciuna nu mai avea eticheta colorată de plastic pe care să scrie numărul. Dar i-am făcut copilului hatârul și de aici s-a rupt filmul, pentru că exact în acea secundă fatidică mi-a sunat telefonul. Facem cumpărăturile, plătim, rog copilul să ...
Citește mai mult »

Și puțin despre MC

Anul acesta a fost cu siguranță al Marelui Copil. A trecut prin multe: accidentare serioasă cu taxi de la 112, examen, o vacanță cât o maturizare, adaptarea la un nou liceu, primul job – voluntariat, dar a muncit pe bune, al doilea este și el în “loading”, primul proiect serios organizat și dus la bun sfârșit. Nu am prea scris despre el pentru că mi-a fost frică să nu stric aceste minunate construcții. Să nu-l influențez, să nu-l expun. Să-i las pe cei noi să-l cunoască așa cum e, nu din postura de copil al mamei lui. Dar mi-e dor să spun și de el. Așa că las aici câteva mostre recente din conversațiile noastre. Să rămână, să nu le uit. Pentru că mi se părea că nu dedică suficient timp învățatului, i-am zis la începutul liceului că nu-și dă silința la școală (*). Răspunsul lui definește deja un nou concept în educația formală: – Să știi că nu e că nu-mi dau silința! Pur și simplu învăț selectiv! Săptămânile trecute, venit de la școală și aflat în faza filosofico-științifică ...
Citește mai mult »

Lerry go!

La începutul antreprenoriatului aveam un obicei pe care îl consideram educativ: tot ce mă frapa, șoca, întrista, frustra păstram cu sfințenie, într-un folder al clientului de mail. Aveam acolo tot soiul de corespondențe halucinante, mesaje agresive sau minciuni dureroase prin naivitatea lor. Cumva speram astfel să găsesc un model general valabil al tuturor problemelor de comunicare cu oamenii din jur sau măcar să nu repet greșeli făcute și trăite deja. La fiecare schimbare de laptop, când importam toată corespondența, îmi reapărea grupul de mailuri, intitulat profetic “Să nu uiți!” (V-am spus deja că am conversații lungi cu mine! 🙂 ) Evident că nu am găsit astfel modelul general valabil. Și că de-a lungul timpului au apărut numeroase alte situații dificile sau persoane cu potențial toxic. Dar am învățat mult și nu din cele păstrate cu sfințenie, ci din interacțiunile zilnice, de la oameni grozavi, din reușite. Pare imposibil, dar așa este: cheia relațiilor bune cu potențiali candidați nu a fost la cei puțini care își încălcau promisiunile, ci la cei mulți și paroliști. La fel și cheia comunicării ...
Citește mai mult »