Parintesti

Exerciții de creativitate

Când sunt cu cel mic, despărțirea de orice parc/ loc de joacă/ grup de copii reprezintă piatră de încercare pentru nervii mei și așa prea stimulați. Se lasă întotdeauna cu amânări, tergiversări, discuții prelungi, negocieri dure. Zilele trecute ne-a ieșit așa: – Cezar, au trecut minutele, trebuie să mergem! – Nu! – Te rog să mergem! – Nu! – Te implor să mergem! – Nu! – Te conjur să mergem! – Nu! – Te oblig să mergem! – Nu! – Te leg și mergem! – Bine, bine, mama, mergem… Am apreciat că s-a abținut de la constatarea lipsei obiectului delict, continuând cu: “Nu –  oricum nu ai cu ce!”, dându-se astfel dus. Dar marele câștig e altul: așa o dinamică de sinonime, cum aș mai putea exersa?!? Tot zilele trecute, înainte să plec spre ședința cu părinții de la grădiniță îmi spune: – O să-mi fie dor de tine! – Hai, Cezar, că doar nu plec peste mări și țări! L-a distrat așa de tare replica mea încât a propus să o transformăm în joc: el spune că-i este dor, iar eu trebuie să dau de fiecare dată un alt răspuns. În cele ...
Citește mai mult »

Joc de rol

Vineri, după o săptămână în care n-am prea avut timp de joacă, m-am așezat cu cel mic în pat și am scos o ladă plină de jucării. S-au nimerit a fi plușurile, norocosul de el are mult mai multe decât MC, care din motive alergenice a colecționat doar jucării neprăfuibile (*). Din toată grămada, piticul a ales doi ștrumfi: unul mare și unul mic, propunând să ne jucăm de-a tata și copilul, el fiind părintele, iar eu, după cum este și normal, odrasla. – Bună, tata! încep eu conversația. Cum a fost la serviciu? – Bine a fost. – Ce ai făcut acolo? am continuat eu curioasă de răspuns. – Păi am făcut chestii care se fac la serviciu, mi-a răspuns lămuritor. Îmi ies din rol și îi adresez o rugăminte, știind că se apropie acel moment din viața noastră: – Ok, Cezar, acum întreabă-mă și tu cum a fost la grădiniță. Așa întreabă părinții! Copilul se execută cam fără chef, iar eu încep o tiradă entuziastă: – A fost grozav la grădiniță! Am acolo mulți prieteni și ne distrăm foarte bine! Cântăm, colorăm, ...
Citește mai mult »

Adolescența – o recapitulare

Am fost o adolescentă dificilă, de aceea am o mare compasiune pentru cei aflați în această suferință. Un copil cuminte, introvert și independent, devenit brusc o creatură ciudată, cu tot soiul de sentimente monstruoase, rebeliuni pe măsură şi idei creţe. Cu un tată care și-a declinat competența în chestiuni parentale, am avut-o doar pe mama care s-a luptat cu Gorgona din mine. Și sunt sigură că dacă n-ar fi gestionat cum trebuie perioada cu pricina, eu mi-aş fi amintit de vremurile acelea cu groază şi nu cu prezenta nostalgie. Din păcate am pierdut-o mult prea devreme, când abia învățam să fiu adult, dar probabil că așa aș fi simțit și dacă ar fi fost ieri. Cum m-a ajutat mama în adolescenţă? În primul rând și-a ales cu grijă luptele pe care să le poarte cu mine. M-a lăsat să aleg atunci când miza a fost mică sau decizia mea corectă, m-a contrat doar atunci când a simtit că situația o cere. A știut, de exemplu, că vestimentația mea, muzica ascultată, diverse alte mici decizii cotidiene nu merită dezbateri ample şi ...
Citește mai mult »

Eu sunt mare

Nu cred că a existat în istoria omenirii un copil care să nu vrea a fi mare. Să poată avea drepturi de adult, puteri de adult, relații sau lucruri de adult. Așa că în lipsa acestora încearcă din răsputeri comportamentele specifice: fetele poartă hainele sau tocurile mamei, băieții se joacă de-a șoferul, cu toții simulează meserii, căsătorii, probleme sau rezolvări “de om mare”. Cât sunt foarte mici, lucrurile par sub control. Vine însă o vârstă ingrată în care copiii chiar încep să arate a oameni mari, deși legal, biologic și psihologic nu au atins încă acest prag. Iar căutarea obsesivă a maturității devine riscantă, cu experimente, lucruri, comportamente, relații potențial dăunătoare. Totuși a fi adult nu aduce cu sine nimic special, grozav, minunat care să merite vreun sacrificiu sau accelerator de timp: doar numeroase responsabilități și așteptări de bifat, plus multă lepădare de sine în favoarea altora. Părinții sunt adulți, cu toate astea nu cred că atunci când suntem copii ne încumetăm să facem schimbul, măcar mental, de roluri cu ei. Ba mai mult, vrem sau nu toți ajungem acolo ...
Citește mai mult »

Povestea cu mașina roșie

Am ajuns ca în fiecare seară spun o poveste nouă cu temă impusă de cel mic: despre becuri, o casă, un gard, o ușă, cinci iepurași sau doi copii. Uneori ies minunății despre reziliență, depresie sau fericire, alteori mediocrități creative scurte ca să bifez îndeplinirea cu succes a sarcinii. Ca la noi, la români. Oricum copilul este mulțumit, mi-a spus că sunt mama care știe toate poveștile din lume, ceea ce nu este puțin. Îmi pare rău că nu am timpul și poate nici impulsul să le scriu pe toate. O întâmplare de dată recentă m-a pus pe gânduri și mi-a tăiat temporar elanul de a împărtăși din rutina noastră. Oricum, aseară am avut de spus o poveste despre o mașină roșie. Pentru că mașinile mă inspiră cam puțin, am început să însăilez un fir narativ cu una nouă și frumoasă, căreia a trebuit să-i dau un nume conform cerințelor clientului intern. Am ales Red, din motive de caniculă. Așa că Red, la prima sa ieșire pe șosea, a mers cu o viteză prea mare într-o curbă lovindu-se ...
Citește mai mult »

Gândirea pozitivă în variantă mini

Zilele astea ploioase au lăsat în urmă bălți serioase. Și este dovedit științific că apa de ploaie atrage copiii ca un magnet, vestimentația căzând invariabil o victimă colaterală. Ieri am pățit-o din nou. Cea mai grozavă baltă din parc s-a pus contra unui truc cu bicicleta, cel mic sfârșind cu hainele ude leoarcă și pline de noroi. Evident că pățania m-a prins total nepregătită. Este de asemenea dovedit științific că dacă o mamă își umple geanta cu schimburi și umblă așa timp de o vară, acestea se vor dovedi total inutile. Imediat ce le scoate în speranța că inutilitatea a devenit permanentă, regretă amarnic! Deci cu regretul la purtător am purces la a mă scotoci de șervețele uscate și o soluție rapidă și eficientă contra vânticelului deloc prielnic celui înmuiat până la piele. Copilul părea șocat că s-a întâmplat din nou, prima lui experiență cu apa de ploaie fiind plonjatul artistic într-un tobogan arhiplin ca într-un parc acvatic. A tăcut așadar mâlc cât timp l-am șters pe față și i-am schimbat tricoul cu o haină subțire luată întâmplător ...
Citește mai mult »

Copii mici, probleme mici

Trăim copilăria precoce a copiilor noștri ca pe cea mai complicată etapă. Oboseala, nesiguranța, lipsa de comunicare clară cu piticii din dotare ne pun serios la încercare puterile parentale. În contextul ăsta, cea mai enervantă replică mi se părea a fi: “copii mici – probleme mici, copii mari – probleme mari”. Am auzit-o de nenumărate ori și nu vedeam nimic mai dificil ca plânsetele prelungi și fără de rezolvare, teroarea nocturnă sau chiauneala diurnă. Până în clasa întâi când un cod cu animale domestice ne-a pus nervii pe moațe. Urăsc de atunci cu tărie oile, orice ar zice miniștrii în funcție, pentru că erau semn de mediocritate. Apoi în apropierea gimnaziului când au fost de trecut numeroase examene. Le-am bifat cu brio, dar n-a fost ușor. Sau aseară, când a trebuit să completăm fișa cu opțiunile pentru liceu în baza căreia se realizează admiterea computerizată. Serios că acum deja mi se par amuzanți colicii! Și momentul în care un vecin mi-a propus să o aducă pe mumă-sa pentru descântece că sigur copilul are altceva de urlă în halul ...
Citește mai mult »

La cald despre Evaluarea Națională

Încep prin a-i felicita pe toți elevii de clasa a opta pentru notele mari obținute la examen. Au muncit și au cules roadele. Iar celor care simt că puteau mai mult, să le spun că vor avea suficiente alte provocări și concursuri în care să se simtă învingători. Abia încep, credeți-mă! Astăzi, după ce a trecut euforia rezultatelor, au debutat statisticile și împăunătile oficiale: numărul copiilor cu medii peste 5 este de 71%. Impresionant, în creștere cu 2 procente față de anul trecut! Oficial ne merge bine! Neoficial însă, probabil 98% din copiii cu note peste 8 le-au obținut prin munca asiduă de după școală, cu ajutorul meditațiilor și muncii suplimentare. Asta pentru că nu îmi place unanimitatea! Procentul scade poate la notele sub 8, dar nu substanțial. Acești elevi cu rezultatele cărora se laudă sistemul sunt de fapt creația școlii de după școală, finanțat cu putere de părinți. Iar asta ar trebui să dea serios de gândit celor care conduc destinele educației. De asemenea, se remarcă anomalii care arată că evaluarea… evaluărilor este viciată. De exemplu, în Sibiu ...
Citește mai mult »

Examene: de ce au părinţii mai multe emoţii decât copiii?

După cum probabil ştiţi, sfârsitul anului scolar coincide începutul perioadei de examene: evaluarea naţională a elevilor din clasa a opta care contează la admiterea în licee, bacalaurealtul şi apoi admiterea la facultate. Părinţii spun des că sunt mai emoţionaţi decât copiii lor. Şi ştiu că aşa este, am auzit şi eu asta de la mama şi am spus-o la rândul meu. Astăzi am făcut o analiză introspectivă pentru a căuta motivele. Pentru că da, sunt de fapt în interiorul parinţilor şi nu al copiilor. Primul motiv, şi cel mai important, este acela că adulţii au mai multă experienţa de viaţă şi au văzut eşecul în numeroase ipostaze, nu doar în viaţa personala, dar la alții. De aceea ei văd lucrurile în tuşe mai prăpăstioase, experimentând o paletă întreagă de sentimente corupte negativ. Al doilea motiv este acela că examenul lor răpeşte controlul nostru. În parc, acasă, chiar şi la scoală, suntem obişnuiţi să putem interveni, media, cere în locul copiilor noştri. În timpul examenelor, oricât am fi de implicaţi, nu putem intra in mintea copiilor nostri pentru a-i ajuta. ...
Citește mai mult »

Cum să creşti un mocofan?

Cea mai frecventă eroare parentala este, din punctul meu de vedere, etichetarea. Câţi părinţi nu aţi auzit spunând odraslelor: eşti leneş, moale, nu te duce capul, nu te descurci în lume, nu ai gură să o deschizi? Câte comparaţii am suportat şi noi: “Marcel e mai cuminte ca tine!” sau “Doiniţa are note mai mari, ea cum poate?” Ne închipuim că astfel de mesaje sunt motivante. Cum să nu se mişte mai repede când îi zici copilului mocofan? Cum să nu se cuminţească brusc atunci când află că alţii îl depăşesc comportamental? Dar ce să vezi? În mod absolut ciudat, inexplicabil, suspect, nu se întâmplă aşa. De fapt este evident de ce etichetele nu ajută: pentru că noi le punem, iar copiii le acceptă aşa cum vin. Dacă mama zice că sunt leneş, înseamnă că aşa sunt. Dacă tata spune că-s prost, are dreptate! El este adultul și știe mai bine. Acceptându-le, ei intră într-o spirală descendentă a motivaţiei, iar din mocofani devin şi mai mocofani, din zăpăuci şi mai zăpăuci, din neîndemânatici şi mai neîndemânatici. De ce ...
Citește mai mult »