Parintesti

Parentingul este un perpetuu meme

Există numeroase glume pe tema părinţelii. Pe bună dreptate, a creşte copii este un carusel perpetuu de tip râsu’-pânsu’. Te întorci o clipită şi-ţi găseşti copilul desenat cu carioci permanente, lăsate la îndemâna lui într-o altă nefericită clipită, întrebi de cinci ori dacă îşi termină mâncarea din farfurie şi după ce ai debarasat-o se pune pe plâns de dorul bucății de pâine rămase, găseşti tot soiul de soluţii creative stupide, care, evident, dacă funcţionează şi copilul scapă teafăr, se cheamă atunci că sunt deştepte. Dacă cea mai importantă calitate a unui om este simţul umorului, în cazul unui părinte, se dovedeşte a fi salvator! Ieri copilul mic, că despre cel mare nu-mi mai permit să zic nimic, mă anunţă ca a venit cu nişte amici în curte. Este activitatea lui favorită, iar dacă la început mă întreba din timp dacă are voie, a urmat etapa în care mă chestiona cu toţi copiii ciorchine în fața ușii privindu-mă cu ochi de căţeluşi, acum mă informează sec după ce se instalează bine la joacă. Să nu cumva să apar ...
Citește mai mult »

Există performanță cu blândețe?

În ultima vreme se vorbește mult despre educația cu blândețe, concept care în principiu ne pune pe toți în acord. Violența de orice fel generează fie violență, fie anxietate, iar starea de bine, de echilibru, atât de necesară unei vieți interioare sănătoase, nu se poate instala într-un context conflictual. Dar există o parte a blândeții excesive la care cu siguranță nu v-ați gândit: lipsa motivației de a performa școlar, sportiv sau profesional. În principiu e comod, confortabil să fim tratați cu mănuși de catifea și covoraș roșu la fiecare pas. Dar zona cu adevărat strălucitoare, podiumul, laurii, aparțin celor care au fost uneori împinși, târâți sau atuncați către acolo, celor care au luptat, s-au sacrificat, au simțit nod în gât, durere, voință agresivă. Ori toate acestea sunt anihilate de o educație protectivă, în care nevoile de moment, inclusiv cele emoționale sunt satisfăcute prompt și constant. Și nu doar laurii. Și caracterele se nasc din durere. Există puțini oameni care au în dotarea inițială o doză suficientă de empatie cât să înțeleagă dinamica grupul social și comportamentul individual. Apoi învățăm ...
Citește mai mult »

Ce aş fi vrut să ştiu în bebeluşia copiilor mei?

Cele mai grele perioade frumoase din viaţa mea au fost primii 3-4 de existenţă a copiilor mei. Iar cel dintâi al fiecăruia m-a secat de puteri, energie, neuroni şi decizii. Multe dintre lucrurile de mai jos îmi erau clare, dar cumva hormonii jucăuşi, presiunea socială, anxietatea parentală firească m-au făcut să ma îndoiesc uneori de clara mea judecată. Iată ce aş fi vrut să ştiu, să simt sau să urmez orbeşte atunci, dar pot abia acum, când deja au trecut dublele verificări şi problemele inerente incapacităţii de a comunica în aceeaşi limbă cu ai mei copii: 1. Fiecare prunc are ritmul lui. Unii merg rapid, vorbesc precoce, se nasc cu dinţii aliniaţi şi rezolvă integrame şi integrale de la nici un an. Alţii au o lene ancestrală, de ce ne-am grăbi, că până la urma tot acolo ajungem? Unii fac aşa cum pot ca să bifeze, altii sunt perfecţionişti şi nu-ţi arată o achizitie până nu este deplină. La un moment dat lucrurile se echilibrează, unii pierd din energie exact când au nevoie de ea, alţii o scot proaspătă la înaintare, folosind-o exact când trebuie. Dar ...
Citește mai mult »

În părințelă nu există termene limită

Una dintre naivitățile pe care le-am avut ca mamă a fost legată de reperele din cărți sau stabilite de medici. Din fericire am avut (și avem încă) o pediatră relaxată, citită și suficient de fermă cât să închidă gura anxioșilor din jur, care încercau să-și găsească propriile zone confortabile. Dar cu toate acestea rămâneau o mulțime de necunoscute și lacune de umplut. Și citind reușeam să îmi creez așteptări. Iar astea mă duceau direct pe drumul frustrărilor. Evident că diversificarea, renunțarea la scutece, achizițiile cognitive, chiar și creșterea dinților mi s-au părut lupte grele, obositoare, fără sfârșit. Și toate acestea pentru că pe toate căile mi se spunea că trebuie să fie într-un fel și în cazul nostru se petreceau uneori în altul. Cumva trăim într-o lume care își închipuie că toți adulții a căror înălțime variază între 1,60 și 1,90 m, trebuie să aibă la două luni 57 cm. Sau într-o lume în care oamenii mari își aleg meserii atât de diverse: medic, avocat, profesor sau contabil, dar în școală învață toți în același ritm la toate ...
Citește mai mult »

Cum va fi la şcoală?

A venit momentul să declar grădiniţa un mare eşec. Nu ştiu dacă ea în sine, vă voi povesti la timpul potrivit (dacă uit, să-mi amintiţi!) că nu este ca şi cum am ratat alte opţiuni, oricum aceşti trei ani din viaţa noastră nu au avut până acum beneficii pe măsura consumului de energie şi timp alocat. Ba chiar au lovit serios în anumite privinţe, lucru care mă supără cu adevărat. Mai sunt câteva luni şi se încheie, mi-aş dori să mă răzgândesc, dar şansele sunt minime spre nule. Chiar îmi doresc să punctez la un moment dat cauzele, sunt multiple şi poate că ar ajuta pe toti cei implicaţi (inclusiv pe noi) să le depăşim. Dar mai ales pe cei care au început cu placa educaţiei timpurii formalizate, mă scuzaţi că vă trezesc, dar ne aflăm departe de punctul în care să fim pregătiţi! Şi pentru că un eşec nu vine niciodată singur, mă aştept cumva la ce este mai rău şi de la şcoală. Există, evident, două percepţii extreme privitoare la acest pas, pe care le-am observat în discuţiile altora cu cel mic. Cea pesimisto-agonizantă: “- Mergi la ...
Citește mai mult »

Primul job al celui dintâi copil

Sunt lucruri, oameni, întâmplări care nu se uită niciodată: prima zi de școală, primul sărut, prima ceartă cu persoana iubită sau prima vacanță exotică. Dar cel mai pregnant este cu siguranță primul job. Cel definitoriu pentru multe dintre comportamentele noastre profesionale, piatra de temelie a carierei noastre și cel mai frecvent termen de comparație. Al meu a fost cel de învățătoare, n-am să-l uit niciodată, dar astăzi capăt o amintire și mai și: copilul meu mare se lansează oficial în lumea radioului, după o pregătire serioasă de aproape un an și jumătate. Exceptând voluntariatele de scurtă durată, este primul lui job într-o corporație, ce-i drept diferită de cele cu care suntem obișnuiți, datorită mediului creativ pe care trebuie să-l cultive. A avut de parcurs până acum un drum lung, plin cu de toate: motivație, muncă multă, frustrări, conflicte, bucurii, învățare continuă, adaptare, depășire a limitelor, provocări continue. Nu a fost deloc floare la ureche, deși a simțit pe pielea lui că atunci când faci ceva cu plăcere, nu simți că muncești. Și a făcut față bine de tot. Astăzi este ...
Citește mai mult »

“Copiii vin pe lume să ne învețe o lecție!”

Una dintre cele mai enervante şi vehiculate metafore despre părințeală este aceea că urmașii noștri vin pe lume ca să ne dea nouă lecții. Despre noi, despre lume, despre relaţia cu ei, dar şi despre sensul existenţei nostre. Mi se pare megalomanic să-ți închipui că un proces biologic care duce un întreg lanț trofic mai departe are pentru noi o regulă mai cu moț. Adică omul nu procreează, omul învață! Păi dacă era așa, natura avea grijă să blocheze căile de reproducere ale tuturor proștilor și-i lăsau doar pe cei care cred în hipstereli de parenting să-și ducă mai departe genele. Dar ce să vezi, au dreptul natural (și legal) de a procrea și indivizi care nu au deprins chestiuni elementare de conduită socială. Ce să îi învețe pe ei venirea pe lume a unui copil? Mai întâi a fost aşadar biologia! Scopul şi durata vizitei copiilor pe pământ nu este dezvoltarea personală a părinţilor, ci doar perpetuarea speciei. Suntem una dintre cele multe și avem același dat biologic: să ne înmulțim. Dacă toti copiii de pe pământ ar apărea în urma ...
Citește mai mult »

Anxius al II-lea, poveste contemporană

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un împărat care avea un băiat. Şi copilul creştea într-o zi cât alţii într-un an, ajungând rapid la maturitate. Toată lumea aştepta cu nerăbdare ca Anxius al II-lea să preia tronul pentru că împăratul era deja bătrân şi chinuit de neputinţe. Dar băiatul avea un mare defect: era îngrozitor de fricos. Se temea și de umbra lui, ce să conducă oşti în bătălie? Curtenii jurau că l-au văzut fugind şi ascunzându-se sub plapumă de frica unei pisici. Se zice că prinţul din povestea noastră semănă puţin cu bunicul lui, Anxius I, care era la rândul lui cam temător din fire. Dar acesta s-a îndrăgostit şi a trebuit să-şi găsească puterea de a lupta în turnir pentru femeia iubită. Odată ce a câstigat bătălia şi soţia, s-a lecuit de temeri şi ezitări. Băiatul nostru însă nu da semne să se îndrăgostească, nici nu avea cum pentru că nu părăsea camera decât rareori, de frică să nu se petreacă o catastrofă. La început oamenii din regat au râs, ...
Citește mai mult »

Cam multe lămâi

– Mama, ce fructe îţi plac? mă întreabă aseară cel mic care făcea duş. Absentă, în dormitor, mă gândeam la ziua de azi. A început greu, aşa cum mă aşteptam. – Afinele, răspund la foc automat. – Aha, afinele. Ok, atunci pe locul al doilea, ce îti place? – Gutuia. – Al treilea? – Cireşele. – Al patrulea? Deja încurcată căutam măcar să-mi amintesc nume de fructe: caisele? Dar ce când s-a dus caisul din curte, n-am mai găsit unele să-mi placă. – Al cincilea? – Vişinele. De unde o fi venit pasiunea asta de a face colecţia mea de fructe preferate?!? – Al şaselea? – Merele. – Al şaptelea? – Bananele. – Bine, ştii ceva? îmi zice putin nervos. Dar spune şi tu o dată lămâile! Nu ziceai că sunt preferatele tale? – Ba da, dar în limonadă. Credeam că vrei să ştii fructele pe care-mi place să le mănânc! – Nu, am vrut să-ţi împrumut săpunul meu. Uite, miroase a lămâie, nu-i aşa că îl vrei? L-am mirosit şi împrumutat cu un disimulat drag. Sunt sătulă de toate lămâile oferite din greu de viaţa de adult din ultima vreme, așa că nici ...
Citește mai mult »

Cine ţine “hăţurile” parentale?

Există tot mai mulţi copii crescuţi de bone sau bunici. Pare a fi o tendinţă preponderent autohtonă, generată evident de piaţa muncii și lipsa infrastructurii educaționale, pentru că pe cei de afară îi aud tot mai des de creşe şi grădiniţe şi tot mai rar de ajutor individual. Dar când nu ai un program de lucru batut în cuie  şi nici prea multe alegeri, ca la noi, este mai greu să te gândeşti la soluții în afara casei cât timp părinţii muncesc. Este ok, nu-i panică, am văzut bone minunate şi bunici pe care i-aş fura! E drept că şi cotoroanţe de oameni cu care n-aş împărţi aceeaşi bancă în parc, darămite să le încredinţez copilul 8-10 ore… Oricum, nu despre “instituţia” bonei sau bunicilor vorbesc. Este firesc să avem ajutor. Ceea ce mă îngrijorează este tendinţa tot mai întâlnită de a le încredinţa altora total și fără control frâiele devenirii copiilor noștri. Educaţia de acasă, cei şase ani despre care se vorbeşte în popor, reprezintă fundația, temelia. Aici şi acum ei învaţă nu doar regulile esenţiale de socializare, ci şi repere în dezvoltarea caracterului, potenţiale soluţii la probleme cotidiene, tipare de ...
Citește mai mult »