Parintesti

Relația corectă

În așteptarea ședinței de guvern care să anunțe revoluția fiscală, am început dimineața citind un articol siropos din seria “copiii ne fac fericiți și ne împlinesc nevoi și doar ei ne pot aduce bucurie în suflet”. M-a luat durerea de măsele. A nu se înțelege greșit: îmi iubesc copiii. Suficient de mult cât să știu că o relație normală cu ei nu include nici idolatria și nici așteptările nerealiste. Cred că una din problemele părințelii (*) moderne este exact asta – faptul că ne punem urmașii pe niște piedestale nejustificate și le atribuim puteri magice: ne oferă fericirea supremă, repară relații definitiv bolnave între soți, aduc pace în suflet și bogăție în casă. Ceea ce este pur și simplu aiurea. Copiii sunt niște oameni în devenire. Înainte de a răspunde nevoilor noastre, au ei multe și obligatorii: să mănânce, să se îmbrace, să fie protejați fizic, să se dezvolte psihic, să se desprindă. Toate acestea transformându-se, evident, în responsabilități ale părinților. Cui i se pare o plimbare în parc să câștige bani suficienți, să-și facă timpul și energia ...
Citește mai mult »

Întrebări întrebătoare

În liceu diriginta noastră, profesoară de fizică, încerca să ne motiveze pentru a-i învăța materia spunându-ne că viitorii noștri elevi ne vor pune multe întrebări privitoare la electricitate, mecanică, optică, stări de agregare sau diverse proprietăți ale corpurilor. Și ar fi bine să știm răspunsul! Mă uitam atunci la tabla scrisă parcă în limba chineză și-mi spuneam că mă va ajuta sigur tot puhoiul de formule și calcule să explic astfel de concepte unor țânci de maxim 10 ani. Ca să poți învăța pe alții, trebuie mai întâi să fi fost învățat. Ceea ce nu simțeam că este cazul. Dar ambele am avut atunci dreptate: este adevărat că cei mici au curiozități aproape științifice. Dar la fel de adevărat este că teoria din manualele de specialitate devine inutilă când vine vorba de a le potoli setea de cunoaștere. Pentru că răspunsurile date la întrebările copiilor trebuie să fie aproape empirice, clare, apelând la cuvinte și concepte potrivite vârstei și nivelului de înțelegere. Altfel sunt inutile. Iată spre exemplificare trei întrebări care mi-au fost adresate recent de cel mic ...
Citește mai mult »

2-0

Dialog cu cel mic pe drumul de întors de la grădiniță: – Ce ați făcut, Cezar, astăzi cu legumele? De dimineață mi-am amintit că trebuie să ducem legume de toamnă și am cules din frigider niște morcovi cam ofiliți, un ardei de aceeași vârstă și o țelină care era vie, doar că nu făcea struguri. Cu ocazia asta am constatat că e confuzant de când cu importul legumelor, eu deja nu mai știu care sunt de toamnă pentru că le pun în oală tot anul. Revenind la întrebare, copilul îmi răspunde împrăștiind frunzele strânse în grămezi: – Le-am observat, le-am atins, le-am mirosit… – Și care ți-a plăcut cel mai mult? întreb eu în speranța că îmi dă idei de meniu. – Atinsul. Și mirositul. E lămurită. (În cazul în care vă întrebați de ce e 2-0, 1-0 a fost aici.) Poza este luată de pe Facebook și din păcate abia acum am descoperit-o, mi-ar fi prins bine de dimineață un astfel de coș și frumos și de sezon. (Dacă tot am împrumutat poza, zic la schimb despre Cadouri Florale că este proiectul unei dragi prietene, așa că ...
Citește mai mult »

Copii aflați sub dictatura satisfacției parentale

Lumea animală funcționează după reguli simple: este importantă perpetuarea speciei, astfel cel mai puternic exemplar conduce. Urmașii sunt crescuți și învățați cele necesare supraviețuirii, apoi sunt trimiși în viață să lupte pentru statutul lor, uneori chiar cu propriii părinți. Lumea umană este foarte similară, doar că pentru a ne depărta de latura noastră animală, care mocnește în continuare în noi, încercăm să rafinăm lucrurile. În fapt supraviețuiește tot cel puternic, dar mimăm că oferim șanse și celui slab, perpetuarea speciei se transformă dintr-o cursă de a da câți mai mulți urmași într-o selecție de tipul puțini dar bine educați, iar cel mai puternic este stabilit în funcție de criterii mai complexe decât forța fizică. N-ar fi o problemă dacă lucrurile ar funcționa bine. Dar în goana asta de a avea cel mai cel urmaș și/ sau cel mai cel statut sunt sacrificați atât copiii, cât și părinții. Ei sunt totuși mari, vaccinați, tăbăciți, este aleg conștient și voluntar. În ceea ce privește copiii, nu sunt foarte sigură că este dorința lor să fie centrul propriului sistem familial. Pentru că ...
Citește mai mult »

Exerciții de creativitate

Când sunt cu cel mic, despărțirea de orice parc/ loc de joacă/ grup de copii reprezintă piatră de încercare pentru nervii mei și așa prea stimulați. Se lasă întotdeauna cu amânări, tergiversări, discuții prelungi, negocieri dure. Zilele trecute ne-a ieșit așa: – Cezar, au trecut minutele, trebuie să mergem! – Nu! – Te rog să mergem! – Nu! – Te implor să mergem! – Nu! – Te conjur să mergem! – Nu! – Te oblig să mergem! – Nu! – Te leg și mergem! – Bine, bine, mama, mergem… Am apreciat că s-a abținut de la constatarea lipsei obiectului delict, continuând cu: “Nu –  oricum nu ai cu ce!”, dându-se astfel dus. Dar marele câștig e altul: așa o dinamică de sinonime, cum aș mai putea exersa?!? Tot zilele trecute, înainte să plec spre ședința cu părinții de la grădiniță îmi spune: – O să-mi fie dor de tine! – Hai, Cezar, că doar nu plec peste mări și țări! L-a distrat așa de tare replica mea încât a propus să o transformăm în joc: el spune că-i este dor, iar eu trebuie să dau de fiecare dată un alt răspuns. În cele ...
Citește mai mult »

Joc de rol

Vineri, după o săptămână în care n-am prea avut timp de joacă, m-am așezat cu cel mic în pat și am scos o ladă plină de jucării. S-au nimerit a fi plușurile, norocosul de el are mult mai multe decât MC, care din motive alergenice a colecționat doar jucării neprăfuibile (*). Din toată grămada, piticul a ales doi ștrumfi: unul mare și unul mic, propunând să ne jucăm de-a tata și copilul, el fiind părintele, iar eu, după cum este și normal, odrasla. – Bună, tata! încep eu conversația. Cum a fost la serviciu? – Bine a fost. – Ce ai făcut acolo? am continuat eu curioasă de răspuns. – Păi am făcut chestii care se fac la serviciu, mi-a răspuns lămuritor. Îmi ies din rol și îi adresez o rugăminte, știind că se apropie acel moment din viața noastră: – Ok, Cezar, acum întreabă-mă și tu cum a fost la grădiniță. Așa întreabă părinții! Copilul se execută cam fără chef, iar eu încep o tiradă entuziastă: – A fost grozav la grădiniță! Am acolo mulți prieteni și ne distrăm foarte bine! Cântăm, colorăm, ...
Citește mai mult »

Adolescența – o recapitulare

Am fost o adolescentă dificilă, de aceea am o mare compasiune pentru cei aflați în această suferință. Un copil cuminte, introvert și independent, devenit brusc o creatură ciudată, cu tot soiul de sentimente monstruoase, rebeliuni pe măsură şi idei creţe. Cu un tată care și-a declinat competența în chestiuni parentale, am avut-o doar pe mama care s-a luptat cu Gorgona din mine. Și sunt sigură că dacă n-ar fi gestionat cum trebuie perioada cu pricina, eu mi-aş fi amintit de vremurile acelea cu groază şi nu cu prezenta nostalgie. Din păcate am pierdut-o mult prea devreme, când abia învățam să fiu adult, dar probabil că așa aș fi simțit și dacă ar fi fost ieri. Cum m-a ajutat mama în adolescenţă? În primul rând și-a ales cu grijă luptele pe care să le poarte cu mine. M-a lăsat să aleg atunci când miza a fost mică sau decizia mea corectă, m-a contrat doar atunci când a simtit că situația o cere. A știut, de exemplu, că vestimentația mea, muzica ascultată, diverse alte mici decizii cotidiene nu merită dezbateri ample şi ...
Citește mai mult »

Eu sunt mare

Nu cred că a existat în istoria omenirii un copil care să nu vrea a fi mare. Să poată avea drepturi de adult, puteri de adult, relații sau lucruri de adult. Așa că în lipsa acestora încearcă din răsputeri comportamentele specifice: fetele poartă hainele sau tocurile mamei, băieții se joacă de-a șoferul, cu toții simulează meserii, căsătorii, probleme sau rezolvări “de om mare”. Cât sunt foarte mici, lucrurile par sub control. Vine însă o vârstă ingrată în care copiii chiar încep să arate a oameni mari, deși legal, biologic și psihologic nu au atins încă acest prag. Iar căutarea obsesivă a maturității devine riscantă, cu experimente, lucruri, comportamente, relații potențial dăunătoare. Totuși a fi adult nu aduce cu sine nimic special, grozav, minunat care să merite vreun sacrificiu sau accelerator de timp: doar numeroase responsabilități și așteptări de bifat, plus multă lepădare de sine în favoarea altora. Părinții sunt adulți, cu toate astea nu cred că atunci când suntem copii ne încumetăm să facem schimbul, măcar mental, de roluri cu ei. Ba mai mult, vrem sau nu toți ajungem acolo ...
Citește mai mult »

Povestea cu mașina roșie

Am ajuns ca în fiecare seară spun o poveste nouă cu temă impusă de cel mic: despre becuri, o casă, un gard, o ușă, cinci iepurași sau doi copii. Uneori ies minunății despre reziliență, depresie sau fericire, alteori mediocrități creative scurte ca să bifez îndeplinirea cu succes a sarcinii. Ca la noi, la români. Oricum copilul este mulțumit, mi-a spus că sunt mama care știe toate poveștile din lume, ceea ce nu este puțin. Îmi pare rău că nu am timpul și poate nici impulsul să le scriu pe toate. O întâmplare de dată recentă m-a pus pe gânduri și mi-a tăiat temporar elanul de a împărtăși din rutina noastră. Oricum, aseară am avut de spus o poveste despre o mașină roșie. Pentru că mașinile mă inspiră cam puțin, am început să însăilez un fir narativ cu una nouă și frumoasă, căreia a trebuit să-i dau un nume conform cerințelor clientului intern. Am ales Red, din motive de caniculă. Așa că Red, la prima sa ieșire pe șosea, a mers cu o viteză prea mare într-o curbă lovindu-se ...
Citește mai mult »

Gândirea pozitivă în variantă mini

Zilele astea ploioase au lăsat în urmă bălți serioase. Și este dovedit științific că apa de ploaie atrage copiii ca un magnet, vestimentația căzând invariabil o victimă colaterală. Ieri am pățit-o din nou. Cea mai grozavă baltă din parc s-a pus contra unui truc cu bicicleta, cel mic sfârșind cu hainele ude leoarcă și pline de noroi. Evident că pățania m-a prins total nepregătită. Este de asemenea dovedit științific că dacă o mamă își umple geanta cu schimburi și umblă așa timp de o vară, acestea se vor dovedi total inutile. Imediat ce le scoate în speranța că inutilitatea a devenit permanentă, regretă amarnic! Deci cu regretul la purtător am purces la a mă scotoci de șervețele uscate și o soluție rapidă și eficientă contra vânticelului deloc prielnic celui înmuiat până la piele. Copilul părea șocat că s-a întâmplat din nou, prima lui experiență cu apa de ploaie fiind plonjatul artistic într-un tobogan arhiplin ca într-un parc acvatic. A tăcut așadar mâlc cât timp l-am șters pe față și i-am schimbat tricoul cu o haină subțire luată întâmplător ...
Citește mai mult »