Parintesti

Cine își cunoaște istoria este binecuvântat să o repete

Mi-am început dimineața citind un articol publicat de Constantin Noica în revista liceului pe care l-a urmat. Ea există încă (de altfel și liceul, tranformat acum în Colegiu Național), păstrându-și totodată numele: Vlăstarul. Și cu siguranță peste niște ani se va lăuda cu alți contribuitori de seamă. Din articol răzbate aceeași voce adolescentină revoluționară și vag încrâncenată pe care am avut-o cu toții la vârsta cu pricina, dar modul în care este scris, natura preocupărilor și modalitatea de a scana propria generație, trădează o minte ascuțită și un condei altfel. După cum spuneam, revista există în continuare. Și m-a impresionat încă de când am răsfoit-o prima dată, deși nu-i cunoșteam istoria îndelungată, punctată de contribuția unor oameni mari. Conținutul este și acum bun de tot, profund, unitar, scris de copii nu doar talentați, dar capabili de analize interesante și creative. Am citit multe astfel de tipărituri și cu siguranță se detașează din pluton, fapt atestat și de premiile primite de-a lungul timpului. Iată că istoria, în cazul în care este una valoroasă, influențează pozitiv, motivează, ridică ștachete. Una ...
Citește mai mult »

Comestibile

În copilărie mâncam, fără știrea părinților, tot soiul de ierburi. Era pe bulevardul principal un gard viu dintr-un arbust decorativ țepos, cu frunze vișinii și acrișoare, veșnic prăfuite, care ne tăiau brusc foamea în zilele de vară. Mai aveam în meniu o plantă pitică, greu de dibuit, cu frunze cam ca de nufăr, ale cărei semințe albe aveau un gust minunat. Petale de trandafir, mierea caprifoiului, corcodușele verzi și, în primăvara târzie, multe flori de salcâm. Învățam comestibilele din experiența altora și le transmiteam altora ca pe o veritabilă Miorița. Pe cele care erau “otrăvitoare” la fel. Știam plante care ne făceau mâinile țepoase, plante care vindecau sau care, dimpotrivă, puteau răni. A mânca astfel era o formă de socializare. Ne expuneam cunoștințele în grup, exageram efectele, povesteam diverse mituri inventate de noi sau auzite de la alții. Acum ne ținem copiii prea puțin liberi în natură. Și cumva fiecare experiența de cunoaștere a lor devine verificată, mediată, regizată. Rareori apucă să comită comportamente considerate de adulți nepermise. Ghindele și castanele sunt prea murdare pentru a fi colecționate, ...
Citește mai mult »

Părințeală în vremea părerologilor- Episodul 1352

Noul refren agasant în parenting pare a fi vindecarea părinților întru binele copiilor. Este dovedit (pseudo)științific că suntem defecți tocmai pentru că părinții noștri, oameni ocupați și defecți la rândul lor, ne-au făcut așa. Și practic orice problemă a copilului ține, de fapt, de ale noastre. E agitat? Trist? Cu dificultăți de adaptare? Este vina ta, părinte, că nu-ți repari defecțiunile! Aparent specialiștii care promovează astfel de idei uită (voit sper) un lucru esențial: dacă am fi toți perfecți, copii și părinți, s-ar cheama că suntem în Rai. Dificultățile, defectele, trăirile negative, eșecul, fac parte din devenirea noastră în egală măsură, sau chiar mai mult, decât partea luminoasă, fericită, împlinită. Viața este un drum lung și sinuos, cu multe neprevăzute și surprize de tot felul. Inconfortabile cu duiumul. Iar când avem copii nu devenim superoameni. Nu căpătăm puteri speciale și mantii care ne apără de belele. Devenim doar părinți, având aceleași bune și rele din dotarea anterioară. Nu putem așadar să fim perfecți, fără greșeli și ocolișuri neprevăzute. Și nu este normal să încercăm a părea astfel în fața copiilor ...
Citește mai mult »

Fiecare taur este uneori un mare bou

Zilele astea mi se plimbă prin cap tot felul de subiecte grele: de la educația morală, la bipolaritatea politicii, violență sau viața ca o perpetuă trântă. Dar pentru că n-aș putea scrie relaxat despre nimic din cele de mai sus și pentru că suntem în plină vacanță intersemestrială (numită vacanța de după vacanță), vă povestesc despre un film. Ferdinand este noua obsesie a lui Cezar, l-am văzut deja de două ori și știu din experiența Cars 3 și Sing! că este doar începutul. (Mă bucur că n-a făcut pasiune pentru Coco, deși ascultă mereu coloana sonoră, pentru că n-aș putea să văd obsesiv schelețeii, oricât de drăguți ar fi!) Carevasăzică Ferdinand este un vițeluș sensibil, dar curajos, care luptă cu destinul său pecetluit de viitor taur de corida și fuge din ferma în care a crescut. Ajunge așadar într-un soi de Rai: o familie care cultivă flori și le vinde în piață. Ferdinand crește liber și răsfățat devenind un taur mare, puternic și cu aspect fioros, deși sufletul lui este la fel de cald și sensibil. Dar ca ...
Citește mai mult »

O cheie pierdută

În frumoasa zi de ieri, cu piticul proaspăt cules de pe băncile grădiniței, am purces la a cumpăra câteva din cele necesare. Am intrat așadar în magazinul din apropiere și, pentru că aveam destule bagaje, am pus rucsacul copilului împreună cu haina și fesul într-unul dintre dulapioarele de la intrare. (*) Caut monedă, închid dulapul, iar copilul mă roagă să țină el cheia. Am avut în acel moment un flashback cu primul meu mers la pâine, când am pierdut cei 5 lei și m-am întors cu mâna și buzunarele goale, dar cu o abundență de lacrimi în obraz. M-am gândit totuși că nu-i un risc mare, la dihai corporația dacă se pierde o cheie, sigur există o procedură clară de urmat. Existau totuși indicii că ceva nu e tocmai organizat: multe dulapuri erau nefuncționale, iar din cele 3 chei existente, niciuna nu mai avea eticheta colorată de plastic pe care să scrie numărul. Dar i-am făcut copilului hatârul și de aici s-a rupt filmul, pentru că exact în acea secundă fatidică mi-a sunat telefonul. Facem cumpărăturile, plătim, rog copilul să ...
Citește mai mult »

Și puțin despre MC

Anul acesta a fost cu siguranță al Marelui Copil. A trecut prin multe: accidentare serioasă cu taxi de la 112, examen, o vacanță cât o maturizare, adaptarea la un nou liceu, primul job – voluntariat, dar a muncit pe bune, al doilea este și el în “loading”, primul proiect serios organizat și dus la bun sfârșit. Nu am prea scris despre el pentru că mi-a fost frică să nu stric aceste minunate construcții. Să nu-l influențez, să nu-l expun. Să-i las pe cei noi să-l cunoască așa cum e, nu din postura de copil al mamei lui. Dar mi-e dor să spun și de el. Așa că las aici câteva mostre recente din conversațiile noastre. Să rămână, să nu le uit. Pentru că mi se părea că nu dedică suficient timp învățatului, i-am zis la începutul liceului că nu-și dă silința la școală (*). Răspunsul lui definește deja un nou concept în educația formală: – Să știi că nu e că nu-mi dau silința! Pur și simplu învăț selectiv! Săptămânile trecute, venit de la școală și aflat în faza filosofico-științifică ...
Citește mai mult »

Lerry go!

La începutul antreprenoriatului aveam un obicei pe care îl consideram educativ: tot ce mă frapa, șoca, întrista, frustra păstram cu sfințenie, într-un folder al clientului de mail. Aveam acolo tot soiul de corespondențe halucinante, mesaje agresive sau minciuni dureroase prin naivitatea lor. Cumva speram astfel să găsesc un model general valabil al tuturor problemelor de comunicare cu oamenii din jur sau măcar să nu repet greșeli făcute și trăite deja. La fiecare schimbare de laptop, când importam toată corespondența, îmi reapărea grupul de mailuri, intitulat profetic “Să nu uiți!” (V-am spus deja că am conversații lungi cu mine! 🙂 ) Evident că nu am găsit astfel modelul general valabil. Și că de-a lungul timpului au apărut numeroase alte situații dificile sau persoane cu potențial toxic. Dar am învățat mult și nu din cele păstrate cu sfințenie, ci din interacțiunile zilnice, de la oameni grozavi, din reușite. Pare imposibil, dar așa este: cheia relațiilor bune cu potențiali candidați nu a fost la cei puțini care își încălcau promisiunile, ci la cei mulți și paroliști. La fel și cheia comunicării ...
Citește mai mult »

Cum sună poveștile acum

În fiecare seară am de spus cel puțin două povești noi. Despre copii cuminți, animale drăguțe, jucării însuflețite sau întâmplări nemaiîntâlnite. Doar că nu mai e așa de simplu ca până acum. Zilele trecute, de exemplu, mi s-a cerut o poveste cu pisici. – A fost odată ca niciodată, încep eu istorisirea, o pisică pe nume… – Două pisici, vrei să zici, mă întrerupe piticul. Mă regrupez rapid: – Au fost odată ca niciodată două pisici. Pe una o chema Miau… – Cum să o cheme Miau?!? Ce nume e ăsta? O chema, evident, Albița! – Ok, pe una o chema Albița și cealaltă era Albul (*). Și Albița putea să vorbească. – Ha, ha, ha, râde piticul cu poftă. Cine a mai auzit de pisici vorbitoare?!? Albița noastră nu vorbește! – Ai dreptate, dar în povești se întâmplă tot felul de lucruri: personajele au uneori puteri supranaturale, se pot întâmpla lucruri incredibile… – Bine, bine, Albița vorbește! Și ce zice ea? – Albița spune chiar așa [insert voce gangsterească here]: În locul ăsta miroase a hoț! Presimt că Cezar va fi furat de somn imediat! Am ...
Citește mai mult »

Învăţăm să citim

Sunt o mamă cu un nivel de energie mic. Nu-mi place să alerg, să fac mişcare, să mă joc dinamic cu ai mei. În afară de mersul în parc şi ceva partide de badminton vara, prefer chestii statice. Activitățile mele preferate cu ei sunt aşadar jocurile de dame, table (varianta de juniori cu butoiaşe), cărţi (Macao, Şeptică, Război, Păcălici), vocabular (Fazan, Eu spun una, tu spui multe!) şi orice pune în mişcare preponderent neuroni. Nu ştiu dacă asta este soiul meu de a fi sau pur şi simplu copiez modelul matern, practic asta făcea şi mama cu mine. În ceea ce priveşte tipul ăsta de jocuri, există o provocare: pe măsură ce stimulezi copiii în astfel de îndeletniciri, vor mai multă activitate, vor noi idei, alte jocuri, alte abordări. Așa am ajuns să învăţăm la vârste mici litere, cifre, algoritmi uşori (compunerea numerelor formate din zeci şi unităţi), scrierea unor semne grafice. Și așa am început să deprindem a citi cu mult înainte de școală. Nu folosesc metodele patentate: Marele Copil a învăţat să citescă cu ajutorul ...
Citește mai mult »

Relația corectă

În așteptarea ședinței de guvern care să anunțe revoluția fiscală, am început dimineața citind un articol siropos din seria “copiii ne fac fericiți și ne împlinesc nevoi și doar ei ne pot aduce bucurie în suflet”. M-a luat durerea de măsele. A nu se înțelege greșit: îmi iubesc copiii. Suficient de mult cât să știu că o relație normală cu ei nu include nici idolatria și nici așteptările nerealiste. Cred că una din problemele părințelii (*) moderne este exact asta – faptul că ne punem urmașii pe niște piedestale nejustificate și le atribuim puteri magice: ne oferă fericirea supremă, repară relații definitiv bolnave între soți, aduc pace în suflet și bogăție în casă. Ceea ce este pur și simplu aiurea. Copiii sunt niște oameni în devenire. Înainte de a răspunde nevoilor noastre, au ei multe și obligatorii: să mănânce, să se îmbrace, să fie protejați fizic, să se dezvolte psihic, să se desprindă. Toate acestea transformându-se, evident, în responsabilități ale părinților. Cui i se pare o plimbare în parc să câștige bani suficienți, să-și facă timpul și energia ...
Citește mai mult »