Nimic nou sub soare

Despre șomeri

La începutul precedentei crize, când șomajul ajunsese la cote îngrijorătoare, mi-am propus ca în toate proiectele de recrutare și selectie în care sunt implicată să ofer prioritate celor fără job. Am cunoscut atunci șomeri de toate vârstele și profesiile, de prin toate industriile. Și recunosc că nu am reușit să angajez nici măcar unul. Mai mult, mi-a fost greu să trimit măcar câteva CV-uri către clienți. De ce? Pentru că în ciuda faptului că aveau nevoie de un job, nu îl căutau activ: așteptau să fie curtați, invitați, periați, rugați. Să li se ofere prezumția de victimă a sistemului, să li se ofere umeri pe care să plângă și timp să-și lingă rănile. Ori lucrurile nu funcționează așa: când cei din mediul privat externalizează recrutarea și selecția chiar contează să fii cel mai bun profesional, să ai o motivație corectă, să mimezi măcar normalitatea psihică. Recruiterul nu este psihanalist, angajatorul nu este ONG. Mesajele pe care le-am primit post-feedback mi-au întărit ideea că oamenii nu pot fi ajutați dacă ei înșiși nu învață să se ajute: “oricum era un ...
Citește mai mult »

Eu sunt mare

Nu cred că a existat în istoria omenirii un copil care să nu vrea a fi mare. Să poată avea drepturi de adult, puteri de adult, relații sau lucruri de adult. Așa că în lipsa acestora încearcă din răsputeri comportamentele specifice: fetele poartă hainele sau tocurile mamei, băieții se joacă de-a șoferul, cu toții simulează meserii, căsătorii, probleme sau rezolvări “de om mare”. Cât sunt foarte mici, lucrurile par sub control. Vine însă o vârstă ingrată în care copiii chiar încep să arate a oameni mari, deși legal, biologic și psihologic nu au atins încă acest prag. Iar căutarea obsesivă a maturității devine riscantă, cu experimente, lucruri, comportamente, relații potențial dăunătoare. Totuși a fi adult nu aduce cu sine nimic special, grozav, minunat care să merite vreun sacrificiu sau accelerator de timp: doar numeroase responsabilități și așteptări de bifat, plus multă lepădare de sine în favoarea altora. Părinții sunt adulți, cu toate astea nu cred că atunci când suntem copii ne încumetăm să facem schimbul, măcar mental, de roluri cu ei. Ba mai mult, vrem sau nu toți ajungem acolo ...
Citește mai mult »

Lucrurile, întâmplările și oamenii au importanța pe care le-o dăm noi

Pe când eram studentă mă îmbrăcam de la tarabele din piață cu haine reciclate (*). Găseam acolo tot soiul de chestii exotice și ciudate, potrivite stilului meu vestimentar de atunci: tricouri, rochii, bluze lucioase sau fuste de mușama, hanorace, sacouri chiar. Nimic cu nume sofisticat sau scump, dar multe și diverse care mi-au făcut vacanțele mai colorate sau viața de zi cu zi mai comodă. Îmi amintesc cu drag de un tricou cu vedere la buric în dungi galbene și albastre puțin gofrat care arăta exact cât și ce trebuia. Sau de fusta în picouri dintr-un plastic ciudat care se prindea în capse. De bluza mov cardinal lucioasă care era oarecum “business”. Sau de sacoul bărbătesc de lână care mergea de minune la jeans. Am iubit hainele acelea pentru că făceau parte din experiențe grozave, dintr-o setare mentală pe care îmi doresc să o regăsesc. Mi-am pierdut apoi acest obicei. Am acum o garderobă mixtă, cu haine scumpe sau mai puțin scumpe, cel mai adesea cumpărate din magazine cunoscute din motive de comoditate și accesibilitate. Puține lucruri din dulapul ...
Citește mai mult »

Despre procedurizare

Zilele trecute s-a aflat în vizorul presei un episod penibil, dar deloc neaşteptat în peisajul autohton al zilelor noastre: altercaţia dintre fostul deputat Cristian Boureanu (mai cunoscut pentru viaţa privată destul de tumultoasă decât pentru iniţiative legislative) şi o patrulă de poliţisti care l-a oprit în trafic. Ceea ce am remarcat cu toţii a fost lipsa unui comportament profesional standardizat din partea oamenilor legii, fapt care a dus la o escaladare alertă a situatiei. S-a lăsat cu degete zdrelite şi nas spart de ambele părţi, când normal era să se lase cu cătuşe şi arestare imediată de partea agitată a baricadei. Că fostul deputat are probleme comportamentale grave, nu-i o surpriză. Dar că nişte poliţişti sunt prinşi pe picior greşit, neavând nici tehnica, nici procedurile şi nici sprijinul rapid al altor colegi, asta arată degringolada şi lipsa de voinţă politică din instituţiile cu pricina. Am dat exemplul unor angajati de la stat. Dar nici în cazul companiilor din mediul privat lucrurile nu stau mai bine. Ieri, în timp ce mergeam printr-unul din cartierele bucureştene, nu mică mi-a fost ...
Citește mai mult »

Fericirea online și offline

Cu patru ani în urmă am făcut pisicilor noastre pagină de Facebook. Terminasem de asasinat prietenii cu poze și filmulețe torcăitoare, așa că am decis (subsemnata și MC) să extindem baza de victime. Pe atunci Pisica Mamă, pe numele ei Albița avea trei pui: unul a fost dat spre adopție, iar ceilalți doi au rămas în familie. Dacă vă uitați pe pagina cu pricina veți vedea poze cu pisici fericite sau măcar liniștite, relaxate. Ce-i drept sunt, eu glumesc adesea spunând că la noi în curte pisicile au statutul vacilor din India. Dar realitatea este mult mai complexă de atât: în tot acest timp unul dintre motanii familiei a sfârșit prematur călcat de o mașină, mama a fost operată de trei ori din cauza unei excrescențe care putea fi mortală, iar celălalt motan era să rămână fără un ochi într-o altercație de luna trecută. În spatele pozelor drăguțe stau povești triste despre o pierdere bruscă și traumatizantă pentru noi (MC a văzut accidentul cu pricina), o luptă îndelungă cu o boală mortală și diverse incidente mai mult sau mai ...
Citește mai mult »

Cu naţiunea la psiholog

Ştiu că nu mă luaţi în seamă, dar ar trebui să mergem cu toţii la psiholog. Într-un grup uriaş, ţinându-ne de mână, de bună voie şi nesiliţi de nimeni sau poate doar de conştientizarea neaşteptată a propriei noastre gândiri totalmente pervertite în rău. Suntem inundaţi de ştiri negative şi ne plac. Vegetăm într-o stare soră cu depresia şi ne cufundăm în ea. Viitorul sună rău, trecutul ne dezgustă. Aproapele nostru este o sursă permanentă de nervi sau invidie. Nu ne îngrijim de noi sau de ceea ce ne înconjoară. În percepţia publică totul este mucegăit şi greşit: Medicii? Nişte şpăgari criminali. Profesorii? Inutili care fac mai mult rău decât bine copiilor nostri. Poliţiştii? O tagmă care se plimbă de colo-colo şi filmeaza gândaci. Farmaciştii? Mafioţi. Bancherii? Lipitori care trăiesc din munca altora. Vecinii? Needucaţi, necivilizaţi. Părinţii? Niste erori ale biologiei. Copiii? Erori ale educaţiei. Străzile? Catacombe periculoase. Arhitectura? Un amestec bizar şi inestetic de stiluri. Mâncarea? Bombă calorică. Cultura? Copy-paste de la alţii. Moda? O glumă bună. Afacerile de succes din România? Căpuşe ale statului. Instituţiile statului? Definiţia falimentului perpetuu. ...
Citește mai mult »

Frumoasa și bestiuța

Analizând temeinic activitățile culturale pe care le-am prestat în ultima vreme am constatat că îmi lipsesc filmele și mersul la teatru. A doua parte o rezolv la final de mai, cu filmul am purces la a găsi o soluție mai recentă. Așa că am ales Frumoasa și Bestia, filmul Disney care îmi amintește de adolescență, casete video și băieți amabili. Presupun că cine a vrut să vadă filmul cu pricina a făcut-o deja, așa că zic de el și nu se supără nimeni. Cine nu, să o facă! Prima problemă este că nu l-am putut vedea decât cu ochelari, vorba lui Cezar (adică 3D). Ceea ce pentru mine a fost cam amețitor și neclar pe alocuri. A doua problemă este că în filmul recent se cântă mult mai mult ca în cel animat. Iar eu nu sunt mare fan al genului musical. Din a doua problemă vine și a treia: am suportat farfurii și mobilă cântând, dar să pui și bestia să cânte e deja prea mult! Păi ce animal fioros mai e cel care își mișcă suav coarnele și ...
Citește mai mult »

O altă perspectivă

Orice plimbare prin Bucureşti tinde să devină frustrantă. Slalomul continuu printre rămăşiţele dejunului şi cinelor canine, feţele apatice şi cenuşii ale oamenilor, kitsch-ul vestimentar şi al construcţiilor, lipsa de politeţe şi abundenţa de cuvinte urâte fac aproape imposibile plimbările relaxante şi generatoare de energie pozitivă. Dar ştim cu toţii că dacă nu putem schimba contextul trebuie să găsim resurse pentru a ne adapta. Nefiind pregătită încă să mă mult din zonă, m-am gândit să vă povestesc despre efortul meu adaptativ. Care este de fapt clasica schimbare de perspectivă pe care am tot exersat-o pe aici – în loc să mă enervez din cauza grobianismului şi a urâtului, am decis să admir încercarile de a fi altfel decât norma stabilită de majoritate. După cum urmează: În loc să mă enervez pe şoferul ce reprezenta o firmă autohtonă de comerț cu piese auto pentru că a înjurat o bătrână ce se straduia să treacă strada, am admirat privirea acesteia senină şi oarecum înţelegătoare. Într-un oras în care ne întoarcem unul altuia răutăţile într-un ping-pong nebun, iată că mai există şi persoane ...
Citește mai mult »

Perspectiva noastră

Cu ceva timp în urmă, dezamăgită de ceea ce se întâmplă în domeniul meu de activitate am început să urmăresc cum este la alții, tocmai ca să mă lămuresc dacă vorbim despre o problemă globală sau una punctuală, localizată geografic în grădina noastră carpatică. M-am minunat așadar să văd că panelurile de discuții ale altora sunt mult mai concrete, pragmatice și că soluțiile tehnice au progresat extraordinar, semn că în afară HR-ul este o industrie întreagă, bugetată corect, urmărită și măsurată, nu doar o retorică superficială despre oameni, respect, fericire și compatibilitate. Nu spun că afară este totul un râu de lapte și miere. Și acolo sunt probleme, multe similare cu cele de la noi. Lipsa talentelor este una globală, iar metodele de selecție rămân frustrante, agonizante chiar pentru candidați. Dar este clar că există o preocupare perpetuă de a transforma managementul HR nu doar în ceva funcțional, util, ci și măsurabil, cuantificabil. Și este evident că oamenii sunt dispuși să plătească pentru inovație și, mai ales, că sunt interesați continuu de a îmbunătăți, optimiza. A fost ...
Citește mai mult »

Ce poți construi criticând?

Am vrut să scriu despre marșul pro-viață, dar aseară echipa națională de fotbal a României a jucat un alt meci cu rezultat dezamăgitor și m-am răzgândit. Văzând iar valul de critici din presă (și eu citesc doar titlurile, pentru că nu mă mai pasionează fenomenul!) am decis că acesta ar trebui să fie subiectul zilei. Pentru că nu doar politicienii au distrus sportul, ci și presa. Plus noi, cei care o citim. Privesc meciurile echipei naționale de când mă știu, am ieșit în stradă, am plâns, m-am bucurat, am agonizat. Cu toată paleta mea de reacții, ziarele și televiziunile au oglindit în doar două moduri evoluțiile sportivilor români (și nu doar în fotbal, ci în general): – Înainte de 1989, sportivii erau dați la gazetă pentru a mulțumi partidului. Ei nu câștigau pentru că erau buni, ci pentru că PCR și conducător iubit. Ceea ce era într-o oarecare măsură adevărat, sistemul managementului talentului în sport exista pe atunci și funcționa brici. – După 1989 sportivii erau dați la gazetă pentru a fi criticați. Nene, și când câștigau se găseau isteți ...
Citește mai mult »