Management

Compensare şi recrutare

Există în natură o lege a compensării. Animalele slabe aleargă repede. Cele grele au o putere incredibilă. Plantele frumoase şi parfumate înţeapă. Bălăriile pot avea calităţi curative. Se aplică şi la oameni. Cei scunzi sunt mai vocali. Cei înalţi nu au nevoie de octave, pentru că reuşesc să se impună prin statură. Ai pierdut văzul, se ascut alte simţuri. Îmbătrâneşti, pierzi din puteri, dar capeţi înţelepciunea de a le doza. Şi exemplele pot continua la infinit. În procesele de recrutare şi selecţie putem observa cel mai bine cum funcţionează această lege. Există o categorie de candidaţi care vorbeşte mult şi bine, empatizează cu interlocutorul, ştie să-şi promoveze calităţile, are abilităţi sociale peste medie. Dar nu întotdeauna aceastea sunt dublate de capacităţi profesionale direct proporţionale. Există apoi o alta: cu oameni emotivi, puţintei la vorbă, chiar incomozi prin dificultatea cu care scoţi detaliile de la ei. Care ar fugi mai degrabă decât ar sta la discuţii, răspund uneori în dodii şi te scot destul de mult ca intervievator din zona de confort. Dar care sunt neaşteptat de buni odată angajaţi, capabili de performanţe profesionale superioare şi 100% apţi de a colabora eficient cu ceilalţi. Evident că cea ...
Citește mai mult »

Un mic exemplu

Într-una din scurtele escapade pe litoralul românesc, pe care îl tradez adesea fără de regrete, am ajuns din întâmplare la un restaurant obscur cu specific românesc. Unde am văzut cu ochii meu ca există şi inversul zicalei cu gardul vopsit care ascunde leopardul, pentru ca deşi ca aspect sau abordare nu promitea nimic special, am mâncat cu poftă şi chiar ne-am întors la următoarea masă. Acolo, chelnerul care ne servea ne-a povestit, printre altele, cum se întoarce să lucreze în fiecare sezon estival la respectivul local (era al cincilea an consecutiv), tocmai pentru că este platit bine, tratat respectuos, plus că mulţi dintre colegi fac acelaşi lucru, deci sunt ca o familie care se întregeşte vara. Ochiul meu de viitoare soacră mare (x2) nu a văzut ceva care să-l contrazică (*). Locul era pe gustul românului de rând, dar nu facea rabat la calitatea ingredientelor şi preparatelor. Patronul era la rândul lui expansiv şi comunicativ, foarte implicat în afacere, îşi cunoştea publicul ţintă şi părea că şi-a făcut ucenicia prin ţări în care industria ospitalităţii chiar ştie de unde i se trage numele. Zilele acestea am citit un articol ...
Citește mai mult »

De la pantofii copiilor către inducția angajaților

În scurta vacanță, încheiată prematur ieri, am participat la un voios party de copii. Ajunsi primii, lui Cezar i-a fost făcut ca la carte instructajul pentru accesul în spațiul de joacă: se lasă pantofii în dulapul alb aflat în dreapta scărilor, nu înainte de a-i descălța, și se purcede la distracție. Ceea ce s-a și întâmplat. Celorlalți copii, veniți când deja domnul responsabil de instructaj era ocupat cu invitații, nu li s-a mai comunicat nimic. Rezultatul: un dulap gol, cu o pereche de Nike pusă de-a-ndoaselea rătăcită prin el și un maldăr de încălțări chiar lângă, care încurca puțin accesul la scări. Adică așa. Iată că instructajul succint și formal a funcționat, iar lipsa lui s-a simțit. E drept că vorbim despre o situația atât de banală încât numai eu am observat asta. Și am făcut-o tocmai pentru că mi-am amintit brusc de toate firmele care angajează oameni și uită să le comunice care sunt regulile casei. Spre deosebire de petrecerile de copii, unde distracția primează, iar pantofii sunt accesorii inutile, în organizații lucrurile sunt mult mai serioase. Noii ...
Citește mai mult »

Nu poți salva oamenii de ei înșiși

Vedem adesea povești de viață cu final previzibil: oameni care persistă în greșeală până la tragice deznodăminte, persoane care insistă să eșueze vizibil iar și iar. Aceleași erori, aceleași probleme, aceleași cercuri vicioase din care pare imposibil de ieșit, deși un simplu pas lateral ar fi suficient. Toți spun că vor schimbare, vor ceva nou, dar rămân în confortabilul vechi. Orice mână întinsă este refuzată: la ce bun, oricum nu va schimba nimic. Orice părere obiectivă și tranșantă este respinsă: nimeni nu poate ști cum e în acea situație insurmontabilă! Oamenii continuă să miște rotița necazului convinși că acesta le este destinul implacabil. Și fac în continuare ce știu mai bine pentru a rămâne în acel punct dureros. Este imposibil să salvezi oamenii de ei înșiși. De propriile limite, frici, scenarii. De percepțiile lor diforme, de închipuirile lor. Singura soluție este să-și găsească cumva puterea de a ieși din cutia cu dureri. La nivel organizațional, din păcate, lucrurile stau exact la fel: pare o misiune imposibilă să salvezi firmele de șefii lor. De ideile fixe și distructive, de complexele mecanisme de frânare ...
Citește mai mult »

Urechile mele tot despre HR aud

Stau pe o bancă în fața unui loc de joacă și-l privesc pe cel mic în acțiune. Lângă mine, o doamnă angajată la o companie de stat vorbește la telefon cu o prietenă, volumul conversației făcând imposibilă ignorarea sa. La serviciul doamnei este rău: degringoladă, dezorganizare, nebunie. Așa că de câte ori simte nevoia, intră în concediu medical. Că n-au ce să-i facă dacă lipsește așa. Ce-i drept, oricât s-a încercat, problema de fond a fraudării acestora a rămas. În literatura de specialitate “sick days” reprezintă un indicator relevant în managementul resurselor umane. Angajații care se îmbolnăvesc, real sau imaginar, arată de fapt starea de sănătate a organizației în care activează. În unele companii, iar cele de stat sunt un exemplu în acest sens, unde fluctuația de personal este mică, nu pentru că există o cultură organizațională sănătoasă, ci pentru că oamenii de acolo simt că au puține opțiuni de carieră, medicalele sunt printre puținele semne relevante care atestă problemele de sistem. Oamenii fie nu mai pot și iau astfel pauze, fie nu mai vor și forțează regulile. Doamna ...
Citește mai mult »

Turnul de fildeș

Nu există director de top care să nu spună public că cel mai valoros element al organizației pe care o conduce sunt oamenii. Dar declarațiile par adesea dublate de o reală tendință de abstractizare a capitalului uman: angajații nu sunt ființe în carne și oase, ci numere, sume, realizări sau eșecuri, departamente, costuri sau surse de a le reduce. Și până la un punct este normal așa, pentru că la câte au de gestionat oamenii de afaceri, ar ajunge la balamuc să știe câte dureri și greutăți (nu doar personale, ci și profesionale) au cei din subordine. Dar de acolo, falia dintre oamenii care poartă pe umeri organigrama și cei care stau comod în vârf devine imensă și periculoasă. Din limuzină, cu portofelul plin, cu acces la servicii și produse de lux, este imposibil să știi cum este să alergi după medicamente compensate sau să nu poți plăti contribuția de hrană la grădinița de stat. Cum este să mergi la cumpărături cu banii limitați, să alegi întotdeauna cea mai ieftină opțiune sau să spui “nu” scurt și categoric ...
Citește mai mult »

Veriga slabă

Există o modalitate simplă de a descoperi verigile slabe în organizații, observând pur și simplu reacțiile oamenilor față de noii veniți sau față de potențialele schimbări. Există cei mulți, adică circumspecții, care par a spune: “am văzut mai văzut noi din astea (persoane sau situații), slabe șanse să reușească”! Există o parte formată de blazați: “mda, interesant precum buletinul meteo pe alt continent” sau, cum ar spune Cezar al meu, simplu “nu-mi pasă”. Există entuziaștii, numărul lor depinzând de cultura organizațională: “super, se întâmplă chestii!” Și, cei mai puțini, dar și cei mai vizibili, există virulenții: cei care se împotrivesc cu toată ființa lor, cu toate energiile și forțele pe care le au, care încearcă sabotaje, alianțe războinice cu potențial telenovelic. Veriga slabă este chiar acolo: la cei care simt nevoia să se împotrivească atât de înverșunat. Pentru că în spatele înverșunării stă de fapt o motivație negativă, fie aceea de a-și păzi spatele, de a nu li se descoperi puncte slabe, fie de a profita cumva de anumite situații. Uitați-vă în jur! Câte vedeți?
Citește mai mult »

Win Win

La începuturile ITEX, oferta noastră financiară avea doar câteva fraze. Pentru că așa este la debut: clienții sunt puțini, iar experiența de a lungi ciorba prezentărilor lipsește cu desăvârșire. Iar una dintre ele făcea referire la dorința noastră ca toate părțile implicate în relația comercială să câștige. Cumva așa s-a dovedit a fi: rata de succes a proiectelor a fost mare, iar cei angajați cu ajutorul nostru și-au găsit joburi potrivite, în care s-au simțit confortabil să rămână un timp îndelungat. Toată lumea a avut de câștigat. Așa cum îmi place să spun, proiectele au adus noi proiecte, iar clienții, noi clienți. Dar în momentul în care am cunoscut un număr mare de organizații am constatat amar că abordarea inițială pare uneori de-a dreptul romantică. Corporațiile, în majoritatea lor, vor să câștige întotdeauna, cu orice preț și risc. De cealaltă parte o duc onorabil doar cei care se adaptează și găsesc un model de business și colaborare pe măsură. Firmele mici, presate de concurența rechinilor balenelor și de cash-flow, de asemenea tind să tragă spuza doar pe turta lor. “Win ...
Citește mai mult »

O cheie pierdută

În frumoasa zi de ieri, cu piticul proaspăt cules de pe băncile grădiniței, am purces la a cumpăra câteva din cele necesare. Am intrat așadar în magazinul din apropiere și, pentru că aveam destule bagaje, am pus rucsacul copilului împreună cu haina și fesul într-unul dintre dulapioarele de la intrare. (*) Caut monedă, închid dulapul, iar copilul mă roagă să țină el cheia. Am avut în acel moment un flashback cu primul meu mers la pâine, când am pierdut cei 5 lei și m-am întors cu mâna și buzunarele goale, dar cu o abundență de lacrimi în obraz. M-am gândit totuși că nu-i un risc mare, la dihai corporația dacă se pierde o cheie, sigur există o procedură clară de urmat. Existau totuși indicii că ceva nu e tocmai organizat: multe dulapuri erau nefuncționale, iar din cele 3 chei existente, niciuna nu mai avea eticheta colorată de plastic pe care să scrie numărul. Dar i-am făcut copilului hatârul și de aici s-a rupt filmul, pentru că exact în acea secundă fatidică mi-a sunat telefonul. Facem cumpărăturile, plătim, rog copilul să ...
Citește mai mult »

Despre profesionalism

În vara în care s-a născut cel mic, soțul meu a fost la întâlnirea de niște ani (nu spunem câți) de la absolvirea liceului. Din motive de burtă n-am participat, dar văzând pozele făcute de fotograful la care au apelat organizatorii am fost impresionată. Dincolo de faptul că peisajul și decorul erau foarte fotogenice, am recunoscut în imagini stări, emoții pe care nu le mai văzusem pe chipurile cunoscuților de multă vreme. Viața îți dă, dincolo de riduri sau kilograme în plus, o asprime a privirii pe care o regăsesc în mai toate fotografiile, dar în cele despre care vorbesc acum era estompată și completată de o ghidușie adolescentină. Mi s-au părut așadar reușite, impresionante chiar, și am propus ca la botezul copilului să apelăm la același fotograf. Ar fi fost prima oară când un eveniment de familie beneficia de amintiri puse în imagini profesionist, pentru că în general pozele făcute astfel mi se par artificiale, retușate (așa cum mi se par prea formale și parangheliile cu pricina). Și așa am făcut, imaginându-ne că vom avea o ...
Citește mai mult »