Management

Urechile mele tot despre HR aud

Stau pe o bancă în fața unui loc de joacă și-l privesc pe cel mic în acțiune. Lângă mine, o doamnă angajată la o companie de stat vorbește la telefon cu o prietenă, volumul conversației făcând imposibilă ignorarea sa. La serviciul doamnei este rău: degringoladă, dezorganizare, nebunie. Așa că de câte ori simte nevoia, intră în concediu medical. Că n-au ce să-i facă dacă lipsește așa. Ce-i drept, oricât s-a încercat, problema de fond a fraudării acestora a rămas. În literatura de specialitate “sick days” reprezintă un indicator relevant în managementul resurselor umane. Angajații care se îmbolnăvesc, real sau imaginar, arată de fapt starea de sănătate a organizației în care activează. În unele companii, iar cele de stat sunt un exemplu în acest sens, unde fluctuația de personal este mică, nu pentru că există o cultură organizațională sănătoasă, ci pentru că oamenii de acolo simt că au puține opțiuni de carieră, medicalele sunt printre puținele semne relevante care atestă problemele de sistem. Oamenii fie nu mai pot și iau astfel pauze, fie nu mai vor și forțează regulile. Doamna ...
Citește mai mult »

Turnul de fildeș

Nu există director de top care să nu spună public că cel mai valoros element al organizației pe care o conduce sunt oamenii. Dar declarațiile par adesea dublate de o reală tendință de abstractizare a capitalului uman: angajații nu sunt ființe în carne și oase, ci numere, sume, realizări sau eșecuri, departamente, costuri sau surse de a le reduce. Și până la un punct este normal așa, pentru că la câte au de gestionat oamenii de afaceri, ar ajunge la balamuc să știe câte dureri și greutăți (nu doar personale, ci și profesionale) au cei din subordine. Dar de acolo, falia dintre oamenii care poartă pe umeri organigrama și cei care stau comod în vârf devine imensă și periculoasă. Din limuzină, cu portofelul plin, cu acces la servicii și produse de lux, este imposibil să știi cum este să alergi după medicamente compensate sau să nu poți plăti contribuția de hrană la grădinița de stat. Cum este să mergi la cumpărături cu banii limitați, să alegi întotdeauna cea mai ieftină opțiune sau să spui “nu” scurt și categoric ...
Citește mai mult »

Veriga slabă

Există o modalitate simplă de a descoperi verigile slabe în organizații, observând pur și simplu reacțiile oamenilor față de noii veniți sau față de potențialele schimbări. Există cei mulți, adică circumspecții, care par a spune: “am văzut mai văzut noi din astea (persoane sau situații), slabe șanse să reușească”! Există o parte formată de blazați: “mda, interesant precum buletinul meteo pe alt continent” sau, cum ar spune Cezar al meu, simplu “nu-mi pasă”. Există entuziaștii, numărul lor depinzând de cultura organizațională: “super, se întâmplă chestii!” Și, cei mai puțini, dar și cei mai vizibili, există virulenții: cei care se împotrivesc cu toată ființa lor, cu toate energiile și forțele pe care le au, care încearcă sabotaje, alianțe războinice cu potențial telenovelic. Veriga slabă este chiar acolo: la cei care simt nevoia să se împotrivească atât de înverșunat. Pentru că în spatele înverșunării stă de fapt o motivație negativă, fie aceea de a-și păzi spatele, de a nu li se descoperi puncte slabe, fie de a profita cumva de anumite situații. Uitați-vă în jur! Câte vedeți?
Citește mai mult »

Win Win

La începuturile ITEX, oferta noastră financiară avea doar câteva fraze. Pentru că așa este la debut: clienții sunt puțini, iar experiența de a lungi ciorba prezentărilor lipsește cu desăvârșire. Iar una dintre ele făcea referire la dorința noastră ca toate părțile implicate în relația comercială să câștige. Cumva așa s-a dovedit a fi: rata de succes a proiectelor a fost mare, iar cei angajați cu ajutorul nostru și-au găsit joburi potrivite, în care s-au simțit confortabil să rămână un timp îndelungat. Toată lumea a avut de câștigat. Așa cum îmi place să spun, proiectele au adus noi proiecte, iar clienții, noi clienți. Dar în momentul în care am cunoscut un număr mare de organizații am constatat amar că abordarea inițială pare uneori de-a dreptul romantică. Corporațiile, în majoritatea lor, vor să câștige întotdeauna, cu orice preț și risc. De cealaltă parte o duc onorabil doar cei care se adaptează și găsesc un model de business și colaborare pe măsură. Firmele mici, presate de concurența rechinilor balenelor și de cash-flow, de asemenea tind să tragă spuza doar pe turta lor. “Win ...
Citește mai mult »

O cheie pierdută

În frumoasa zi de ieri, cu piticul proaspăt cules de pe băncile grădiniței, am purces la a cumpăra câteva din cele necesare. Am intrat așadar în magazinul din apropiere și, pentru că aveam destule bagaje, am pus rucsacul copilului împreună cu haina și fesul într-unul dintre dulapioarele de la intrare. (*) Caut monedă, închid dulapul, iar copilul mă roagă să țină el cheia. Am avut în acel moment un flashback cu primul meu mers la pâine, când am pierdut cei 5 lei și m-am întors cu mâna și buzunarele goale, dar cu o abundență de lacrimi în obraz. M-am gândit totuși că nu-i un risc mare, la dihai corporația dacă se pierde o cheie, sigur există o procedură clară de urmat. Existau totuși indicii că ceva nu e tocmai organizat: multe dulapuri erau nefuncționale, iar din cele 3 chei existente, niciuna nu mai avea eticheta colorată de plastic pe care să scrie numărul. Dar i-am făcut copilului hatârul și de aici s-a rupt filmul, pentru că exact în acea secundă fatidică mi-a sunat telefonul. Facem cumpărăturile, plătim, rog copilul să ...
Citește mai mult »

Deși nu pare este despre profesionalism

În vara în care s-a născut cel mic, soțul meu a fost la întâlnirea de niște ani (nu spunem câți) de la absolvirea liceului. Din motive de burtă n-am participat, dar văzând pozele făcute de fotograful la care au apelat organizatorii am fost impresionată. Dincolo de faptul că peisajul și decorul erau foarte fotogenice, am recunoscut în imagini stări, emoții pe care nu le mai văzusem pe chipurile cunoscuților de multă vreme. Viața îți dă, dincolo de riduri sau kilograme în plus, o asprime a privirii pe care o regăsesc în mai toate fotografiile, dar în cele despre care vorbesc acum era estompată și completată de o ghidușie adolescentină. Mi s-au părut așadar reușite, impresionante chiar, și am propus ca la botezul copilului să apelăm la același fotograf. Ar fi fost prima oară când un eveniment de familie beneficia de amintiri puse în imagini profesionist, pentru că în general pozele făcute astfel mi se par artificiale, retușate (așa cum mi se par prea formale și parangheliile cu pricina). Și așa am făcut, imaginându-ne că vom avea o ...
Citește mai mult »

Ce a legiferat de fapt Islanda?

Începutul de an mi-a adus în feed-uri (*) prima știre virală din zona profesională: Islanda a legiferat egalitatea salariilor între bărbați și femei! Cred că am văzut titlul ăsta mai des decât am auzit colinde în decembrie. Ceea ce e grav, pentru că de la muzica specifică sezonului m-a luat o colică biliară la un moment dat. Am precizat în mai multe rânduri că ziarele autohtone de business au ajuns niște tabloide cu oameni mai puțin sclipicioși, dar zic și acum că titlul este pur bombastic. Care este contextul schimbării legislative privind salariile din Islanda? După cum știm cu toții este oricum ILEGAL să plătești mai mult bărbații decât femeile. Se numește DISCRIMINARE și este pedepsită în toată Europa și restul țărilor civilizate. Doar că islandezii, a căror piață a muncii este mai matură, reglementată, dar mai ales cunoscută la nivel decizional în mod real, nu după cum zic niște statisticieni ca să dea bine, s-au prins că în ciuda legislației care împiedică asta, tot există un decalaj salarial de +7% la bărbați. Așa că au căutat cauzele (**) și mai ...
Citește mai mult »

Îngeri sau demoni?

Una dintre problemele des întâlnite prin firme este natura duală a ultraperformanților. Adică acei angajați cu rezultate de excepție, pe care le obțin totuși forțând adesea regulamentele, reacțiile celorlalți, perceptele morale chiar. Îi știți: cei care depășesc cu mult orice obiective imaginabile, dar jucând după reguli proprii, nu întotdeauna ortodoxe. Anul acesta am tot văzut prin presă cum astfel de probleme sunt întâlnite și la case mari: mogulul din Cetatea Filmului, care a produs multe filme de Oscar, dar a și abuzat ani de-a rândul actrițe mai mult sau mai puțin celebre, actori talentați care au dus mai departe acestă practică, iar recent, pe meleagurile noastre, cazul doctorului urolog specializat în boli renale care, în ciuda rezultatelor profesionale de necontestat, s-a dovedit a fi un caracter infect și un afacerist imoral, dar foarte profitabil. Iar reacțiile celor apropiați (șefi, colaboratori, colegi, prieteni) au fost aceleași: ignorarea evidentelor defecte, pentru a nu afecta ultraperformanța. De frică, din calcule pragmatice sau pentru că au știut că minunile nu ar fi fost posibile fără latura neagră a celor care le ...
Citește mai mult »

Țara în care se moare de muncă și cea în care se moare de frig

Apărut în anii ‘80, fenomenul muncii până la epuizare continuă să facă tot mai multe victime în Japonia, acolo unde există un adevărat cult al serviciului. Angajații ajung să lucreze până la 80 de ore pe săptămână, adesea 6-7 zile. Iar companiile profită organizând spațiul de lucru astfel încât timpul destinat transportului să fie eliminat: dormitoare, băi complet utilate, săli de masă funcționale timp îndelungat. În 2014, după numeroase cazuri de karoshi (moarte prin epuizare fizică sau sinucideri cauzate de epuizarea psihică), autoritățile de acolo au încercat, fără succes să modifice legislația în vigoare. Cazul Matsuri Takahashi, angajată a companiei Dentsu în vârstă de 24 de ani, găsită moartă în dormitorul companiei în anul 2015 a reaprins fitilul problemei. Pentru că cercetările finalizate în urmă cu o lună arată nu doar că tânăra și-a luat viața din cauza suprasolicitării și abuzurilor de la locul de muncă, dar și că firma la care lucra datorează angajaților peste 21 de milioane $ pentru munca suplimentară prestată. Este clar că vorbim despre mentalități setate cultural. Japonia este un exemplu de țară care ...
Citește mai mult »

Antreprenoriatul se învață

Am văzut că există o modă în a critica utilitatea cursurilor de antreprenoriat: nu au sens, antreprenoriatul este o genă sau, oricum, ceva ce nu poate fi deprins, doar cei cu adevărat bogați te pot învăța ceva despre asta și doar cei aleși vor pricepe. Nu organizez astfel de cursuri, dar am înființat o firmă în 2006 și de atunci tot văd diverse forme antreprenoriale – pot așadar să-mi dau cu părerea. Și să încep cu mitul acesta al antreprenorului putred de bani. Da, sunt puțini, iar rețeta lor e greu de clonat. Dar există și cei mulți, cu afaceri funcționale, care plătesc 2-40 de angajați și care satisfac nevoi punctuale ale comunității din care fac parte. Avem așadar mici magazine, saloane de înfrumusețare, diverse firme de consultanță, grădinițe, specialiști în peisagistică și numeroase altele. Unele ajung mari, altele supraviețuiesc decent până la punctul în care fondatorii vând sau decid să închidă. Tot antreprenoriat și ăsta! Dacă definim succesul unei afaceri în numărul angajaților, al punctelor de lucru sau al zerourilor din cont, probabil că astfel de forme ...
Citește mai mult »