Imposibil de categorisit

Despre noi. Pentru noi.

Astăzi de dimineață, o fetiță și-a început prima zi de grădiniță. Iar mama ei și-a înăbușit plânsul pe holul clasei, spălat temeinic de multe alte lacrimi materne. Lacrimi de emoție, griji, nostalgie a timpului care trece prea repede, ciudă chiar, că nu poate lăsa totul baltă pentru a fi doar mamă. Astea suntem noi: fără farafastâcuri aruncate în necunoscut chiar de ziua noastră. Cele care plângem o clipă supărate pe viață, pentru ca apoi să o trăim în iubire. Cele pentru care industria de publicitate inventează cuvinte și culori. Cele care nu pot deschide un borcan de murături, dar vor a salva planeta de rele. Care ar adopta toate animalele fără căpătâi și toți copiii fără destin. Tot noi suntem cele care din cel mai frust decor reușim să creăm un cuib, o casă. Cele ale căror mâini alină dureri în mod miraculos. Care trimit tiranii la piață sau la farmacie. Cele care ar pune sclipici în mâncare și pentru care roz sau pufos nu sunt senzații, ci adevărate sentimente. Cele care educă generații, trasând viitorul. Care muncesc ...
Citește mai mult »

Vă urăsc!

În februarie 1990 mă pregăteam să aniversez 14 ani. O sărbătoare importantă, la granița dintre copilărie și adolescență, în care devenim posesori de act de identitate ca oamenii mari. Revoluția mă umpluse de speranță, dar evenimentele ulterioare îmi creaseră deja o senzație de prea-plin al agresivității și absurdului. Speram să se fi terminat. Cu bine. Pe 18 februarie, la nici o lună de la prima venire a minerilor, pe care eu am vazut-o ca pe o cotitură dubioasă a evenimentelor din decembrie, ortacii au venit din nou la București. Situația devenea, chiar și pentru un copil de 14 ani, prea greu de tolerat. Așa arată libertatea? Asta urmează? Acesta este progres? Am atunci urât FSN-ul (îmbrăcat astăzi în haine social-democrate), minerii și, mai ales, pe cei care continuau să-i sprijine și să le încurajele brutalitatea și manifestările retrograde. A fost pentru prima oară când am simțit acest sentiment grețos, conștientizând cauza și efectul. Mi-am zis că va fi și ultima. Minerii au continuat să vină și să dea cu bâtele. Au murit oameni. Alții au fost mutilați. Iar ...
Citește mai mult »

Până în ce punct e treaba noastră?

Cu ceva timp în urmă am început să urmăresc pe Facebook o transmisiune live dintr-un cuib de berze. Avem propriile noastre surate, noi le zicem ale Vecinului Nelson după stâlpul ales chiar la poarta lor, pe care le urmărim mereu. Totuși, a vedea imagini apropiate și detaliate ca într-un un soi de Big Brother păsăresc, părea interesant. Până vara trecută când mi-a pierit cheful de ornitologie: din cauza căldurii, doi dintre puii vedetelor online au murit de deshidratare. Eu am ratat (din fericire) agonia lor, dar cei care au urmărit imaginile au fost profund afectați și indignați de situație, mai ales de faptul că oamenii care le-au făcut păsări celebre nu au intervenit pentru a le salva viața. Specialiștii au replicat atunci că orice ar fi făcut soarta puilor ar fi fost aceeași, intervenția umană fiind inutilă și chiar imorală. Le putem observa așasar, dar nu ne putem erija în divinități, trebuie să lăsăm lucrurile să decurgă după cum le e dat. Mi s-a părut o scuză foarte patetică atunci. Până astăzi, când pe grupul de Facebook ...
Citește mai mult »

Tipologii umane sau despre a ajuta

În perioadele dificile, am învățat să cer ajutor. Uneori l-am primit, alteori nu. Și trebuie să recunosc că cel mai des a venit din partea spre care nu am privit. Oricum, având ceva experiență de viață la activ, am reușit să definesc trei tipologii umane, clasificându-le după reacția la nevoia de ajutor a celor din jur(*): Există oameni dificili, care nu doar că nu ridică un pai pentru aproapele lor, dar parcă fac tot posibilul să-l încurce. Sunt cei care ei înșiși au nevoie de ajutor, dar nu au deprins un mod matur să-l ceară. De regulă sunt nefericiți, veșnic nemulțumiți, conflictuali, găsindu-și locul doar în medii la fel de dificile ca ei. Și, atunci când ajută, așteaptă ceva în schimb. Mai sunt și oameni egoiști care se gândesc preponderent la ei și care chiar dacă au posibilitatea să întindă o mână, preferă să-și păstreze energia pentru propriile provocări. Nu prea ajută, dar nici nu încurcă. De regulă sunt cei mai singuri oameni, dar și cei mai liniștiți. Au tabieturi, timp pentru sine și, poate, o imagine un ...
Citește mai mult »

Diferiți, deci chinuiți

Mi-am început dimineața citind un articol revoltător despre un copil cu Sindrom Down nevoit să-și schimbe școala și despre complotul unei întregi comunități de copii, părinți și profesori de a nu-l primi în instituția lor. Este îngrozitor cum aleg oamenii să-și tortureze inutil semenii. Și este cu atât mai surprinzător când lucrurile acestea se întâmplă instituționalizat, într-un loc care ar trebui să fie deschis tuturor. “Cazul” s-a finalizat cu o amendă insignifiantă. Doi bani pentru un suflet chinuit. Mai utilă era munca în folosul persoanelor cu Sindrom Down, implicarea în organizarea unor grupuri de joacă și învățare mediate de specialiști. Măcar torționarii ar fi învățat câte au de oferit acești copii speciali! Am crede că astfel de incidente nefericite se întâmplă doar celor cu nevoi speciale. Dar nu, o pățim pe rând fiecare dintre noi. Toți purtăm pe frunte etichete sociale mai mult sau mai puțin vizibile, care incită la critici, discriminări, linșaje chiar. Dacă ești o femeie frumoasă, cu siguranță îți lipsesc din neuroni, ba chiar și din moralitate. Copiii inteligenți peste medie sunt tocilari și inadaptați. Oamenii ...
Citește mai mult »

Branduri românești care îmi plac

La un moment am văzut online o discuție dintr-un grup de prieteni despre brandurile autohtone preferate. Atunci nu mi-a venit în cap niciun nume românesc, dar am reușit să fac și eu o listă scurtă, pe care o public mai jos. Numerele n-au legătură cu locul în topul preferințelor: Pell Amar. Cam așa încep toate relațiile frumoase: a fost coșmarul copilăriei mele, pentru că aveau o pastă de dinți cu gust cumplit 🙂 Dar tocmai nostalgia m-a împins să le redescopăr produsele. Iar vara trecută, fiind în căutarea unei singure creme care să înlocuiască pleiada cosmetică pe care o foloseam și să mă scutească de atâta timp pierdut, am descoperit crema lor antirid și gelul de ochi din gamă. Mi-au plăcut, sper să îi descopere și alții. DeMira. Îmi plac mult tricotajele, dar cel mai des mi se întâmplă fie să nu găsesc croiul care să mă avantajeze, fie să le port până la primul spălat, după care materialul să se scămoșeze iremediabil. I-am descoperit întâmplător pe Facebook și am devenit clientă fidelă. Sunt extrem de bine ...
Citește mai mult »

De ce turbăm în preajma sărbătorilor?

Se zice că de sărbători ar trebui să ne cuprindă un fior şi o piosenie care să ne calmeze, liniştească şi umple de bucurie. Realitatea este una de-a dreptul contrară, pentru că zilele astea înseamnă de fapt agitaţie, aglomeraţie, nervi, oboseală, stres. Care-i problema, unde greşim, ce rămâne de făcut? De ce turbăm în ajun de zile mari? Pentru că ne-am obişnuit cu o imagine idilică, falsă, scumpă. Zurgălăi sau iepuraşi pufoşi, mese de familie încărcate de zen sau voioşie, zâmbete de cinema, decoruri de revistă şi alte scenarii gândite de publicitari. Realitatea este că în ciuda bradului şi a sclipiciului sau a platoului frumos ornat, casa noastră rămâne, în mare, aceeaşi pe care o ştim. Relaţiile asemenea: este nefiresc şi naiv să ne închipuim că punând serveţele roşii la masa de Crăciun, relaţiile cu soacra se vor ameliora subit, iar alcoolismul unchiului nelipsit de la petreceri va deveni mai suportabil. Rămân toate la fel, doar puţin cosmetizate şi accesorizate cu ceva cadouri, o altă mare sursă de stres. Pentru că ne uităm prea mult la cei din jur şi nu pentru a-i ajuta, ci ...
Citește mai mult »

Deveni-redeveni

Când suntem pitici vrem să devenim mari. Să fim adulţi, să purtăm haine serioase şi discuţii asortate. Când devenim adulţi vrem să ne întoarcem la vremurile copilăriei, la şpilhozeni şi triciclete, la mingi şi păpuşi. Când suntem singuri ne dorim să devenim doi. Apoi trei, patru, cinci… Odată crescuţi numeric, tânjim după libertatea de a alege pe care ne-o dădea cifra unu. Când suntem liceeni sau studenţi vrem să devenim oameni ai muncii. Să avem banii noştri şi multe altele ale noastre ce pot fi cumpărate cu ei. Când de angajăm, vrem să redevenim studioși, având timpul nostru la dispoziție şi toate cele derivate. Când avem salariul mic vrem să devenim bogaţi. Să ne permitem haine scumpe, vacanţe de vis, case de revistă. Când cunoaştem avuţia vrem să ne putem permite din nou simplitatea alegerii. Toată existenţa noastră balansează între dorinţa de a deveni şi a redeveni. Şi nu-i rău, pentru că aşa păstrăm un echilibru între realizările noastre şi punctul din care am pornit. Problema apare când a deveni devine obsesie: de a fi mari, a fi doi, trei, patru, a munci, a avea, a ...
Citește mai mult »

Decembrie 2016

Aseară primul moş decembrist a lăsat deja urmele faptului că am fost cuminţi anul ăsta. Este semn clar că se încheie încă un an şi că începe sezonul colindelor, bradului împodobit şi jumărilor. 2016 a fost pentru mine unul păgubos, conflictual, ciudat, dificil, cu multiple rateuri. Dar dacă stau să îmi forţez gândirea pozitivă a fost şi un an al rezolvărilor neaşteptate, al hohotelor de râs spontane şi al jocului. Oricum înainte să se încheie mai am treabă: Să votez. Azi am citit un articol care spunea ca aproape 50% din locuinţele românilor sunt încălzite încă pe lemne. Ceea ce îmi oferă o imagine destul de clară asupra rezultatelor alegerilor. Cu toate acestea m-am săturat ca în ţara asta să ia deciziile cei care poate nu au tocmai căderea să o facă. Deci voi merge la vot şi sper ca toţi cei care nu au nostalgii după trecut, nu aşteaptă să le bage statul în traistă, cei care înţeleg mai mult decât hăhăiala mizerabilă de la TV şi ştiu mai mult decât poezia spusă de un cetăţean turmentat în prime-time să o facă. Indiferent ...
Citește mai mult »

O altă perspectivă asupra bârfei

Pe la începutul toamnei mi-a ajuns la urechi o bârfă la adresa mea. Nu mă miră că oamenii îmi găsesc defecte, m-a surprins totuşi persoana în cauză, pentru că am ajutat-o pe când lucram la aceeaşi firmă. Iar după ce viaţa noastră a intrat în era antreprenoriatului, o fost (şi rămâne) singurul client ITEX care nu şi-a plătit niciodată factura aferentă serviciilor de care a beneficiat. O ţeapă colegială, cum ar veni. N-am înţeles nici momentul: n-am mai ţinut legătura (de ce oare?), deci am crezut că mă ignoră aşa cum o fac şi eu. Nu mă deranjează vorbele urâte. După ce trece gustul rău, poţi învăţa ceva din ele, despre tine sau despre cei care le grăiesc. Totuşi nu m-am putut abţine de data asta să mă intreb “De ce?”. De ce bârfesc oamenii? Pentru că se plictisesc. Iar a discuta despre alţii este facil: nu-ţi trebuie cunostinţe aprofundate dintr-un domeniu, nici specializari, poţi dezbate oricât fără să-ţi atragă cineva atenţia că nu eşti in zona ta de expertiză. Atât timp cât vorbim despre cunoştinţe, fie ele şi îndepărtate, oamenii ne vor permite să ne expunem opinia, oricât de ...
Citește mai mult »