Imposibil de categorisit

Fericirea online și offline

Cu patru ani în urmă am făcut pisicilor noastre pagină de Facebook. Terminasem de asasinat prietenii cu poze și filmulețe torcăitoare, așa că am decis (subsemnata și MC) să extindem baza de victime. Pe atunci Pisica Mamă, pe numele ei Albița avea trei pui: unul a fost dat spre adopție, iar ceilalți doi au rămas în familie. Dacă vă uitați pe pagina cu pricina veți vedea poze cu pisici fericite sau măcar liniștite, relaxate. Ce-i drept sunt, eu glumesc adesea spunând că la noi în curte pisicile au statutul vacilor din India. Dar realitatea este mult mai complexă de atât: în tot acest timp unul dintre motanii familiei a sfârșit prematur călcat de o mașină, mama a fost operată de trei ori din cauza unei excrescențe care putea fi mortală, iar celălalt motan era să rămână fără un ochi într-o altercație de luna trecută. În spatele pozelor drăguțe stau povești triste despre o pierdere bruscă și traumatizantă pentru noi (MC a văzut accidentul cu pricina), o luptă îndelungă cu o boală mortală și diverse incidente mai mult sau mai ...
Citește mai mult »

Cu naţiunea la psiholog

Ştiu că nu mă luaţi în seamă, dar ar trebui să mergem cu toţii la psiholog. Într-un grup uriaş, ţinându-ne de mână, de bună voie şi nesiliţi de nimeni sau poate doar de conştientizarea neaşteptată a propriei noastre gândiri totalmente pervertite în rău. Suntem inundaţi de ştiri negative şi ne plac. Vegetăm într-o stare soră cu depresia şi ne cufundăm în ea. Viitorul sună rău, trecutul ne dezgustă. Aproapele nostru este o sursă permanentă de nervi sau invidie. Nu ne îngrijim de noi sau de ceea ce ne înconjoară. În percepţia publică totul este mucegăit şi greşit: Medicii? Nişte şpăgari criminali. Profesorii? Inutili care fac mai mult rău decât bine copiilor nostri. Poliţiştii? O tagmă care se plimbă de colo-colo şi filmeaza gândaci. Farmaciştii? Mafioţi. Bancherii? Lipitori care trăiesc din munca altora. Vecinii? Needucaţi, necivilizaţi. Părinţii? Niste erori ale biologiei. Copiii? Erori ale educaţiei. Străzile? Catacombe periculoase. Arhitectura? Un amestec bizar şi inestetic de stiluri. Mâncarea? Bombă calorică. Cultura? Copy-paste de la alţii. Moda? O glumă bună. Afacerile de succes din România? Căpuşe ale statului. Instituţiile statului? Definiţia falimentului perpetuu. ...
Citește mai mult »

Pregătiri

Din motive diverse am lăsat pe ultima sută de metri pregătirile pentru masa festivă de mâine. E drept că anul acesta suntem puțini oșteni la furculițe, deci nu-i mare efortul, dar tot m-am panicat puțin din cauza presiunii timpului. Ca să fac situația mai relaxată, că nu iese nimic când e cu panică, am luat la rând activitățile care m-ar putea aduce în stare mentală optimă: Să fac duș și să gătesc nu pot pentru că nu am încă aragaz în baie. Să mă plimb și să gătesc nici atât, este periculos să folosești cuțitele în timpul mersului. Să citesc și să gătesc nu este indicat, ultima dată când am făcut asta am reușit să transform trei tăvi de crutoane în cărbuni. A mai rămas așadar muzica, se știe că este o terapie excelentă a stresului. Am ales două playlist-uri potrivite: Top Tracks Francesco Gabbani și Pink. Ce zic eu potrivite, au fost perfecte! Când am reușit să-mi înving dubiile privitoare la niște părți componente ale unei rețete italianul mi-a cântat un Amen de m-am luminat toată, iar când mi s-a părut ...
Citește mai mult »

Temă de weekend

Ca o reminiscenţă din scurta perioadă petrecută în învăţământul de stat rural autohton, pe când scriam cu stiloul pe 25 de caiete litere, cifre şi alte semne grafice, las aici o lista de articole de citit în weekend cafea sau în caz de plictiseală (pentru că la radio se anunţă ploi). Sunt clasice şi pot fi parcurse oricând, nefiind fixate în nişte indici temporari sau spaţiali care să le influenţeze sensul. Eu am ajuns la un număr impresionant de link-uri salvate pentru ca sunt multe titluri care îmi plac şi puţin timp să le citesc, iar asta mă ajută în (extrem de rarele) momente de plictis. Aşadar: Dosarul “Mama mea” publicat în Dilema Veche. O serie de poveşti cu şi despre mame spuse de copii ajunşi adulţi. Unele triste, altele voiase, unele cu tâlc, altele doar frumoase, dar toate pline de nostalgie şi ceva regrete. Articolul care ne dă speranţă: în vremuri în care antibioticele tind a deveni inutile, iată că cineva găseşte o nouă utilitate, neasteptată a doxicilinei. Nu m-aş fi gândit niciodată, dat tocmai aici e ...
Citește mai mult »

Un baubau numit eșec

De ceva vreme planetele se aliniază defectuos în ceea ce privește planurile mele. Poate de asta tot văd oameni pe care eu îi consider extraordinari, acriți și dărâmați de propriile lor nerealizări, iar asta mă face să mă tem că voi ajunge și eu așa (*). Suntem educați să credem că eșecul este ceva negativ, aflat în apanajul învinșilor, o chestie prostească și dureroasă care trebuie cu orice chip evitat. Iar din toate atributele acestea, doar partea cu durerea este adevărată. Da, eșecul doare. Fizic și psihic. Pune nod în gât, tremurici în mușchi, lacrimi pe obraz. Frustrează până la agonie, paralizează, dărâmă. Dar tot el este inevitabil și foarte util. Ce este eșecul? Este o nerealizare, un insucces, o îndepărtare față de obiectivele stabilite, un proiect ratat. Fiecare își definește eșecul în funcție de propriile așteptări, valori, experiență de viață. Și fiecare îl trăiește în funcție de setarea sa psihologică. Așadar ceea ce pentru mine este eșec, pentru alții poate fi o banală problemă cotidiană. Dacă am găsi curajul să vorbim deschis și nepărtinitor despre nerealizările noastre, am vedea din ...
Citește mai mult »

Ieșirea din zona de confort

Zona de confort este un concept vehiculat des în HR. Există sceptici în ale carierei care spun că este o himeră, o invenție, așa cum există și specialiști care îi supralicitează importanța sau riscurile. Vorbim totuși despre o graniță specifică fiecărei laturi a existenței nostre: acea parte călduță, lipsită de frustrări, durere și întristare, care ne face să ne simțim mulțumiți, satisfăcuți, împliniți. Dar tot ce este bun în viață vine cu un preț, iar confortul vine cu riscul uriaș de a ieși brusc din el, lăsând toate frustrările, durerile și întristarea evitate de-a lungul timpului să ne asalteze necontrolat. Exemple: Ce mănâncă cetățeanul X de obicei? Păi niște mezel cu multă pâine la micul dejun, ciorbă, sarmale plus trei șnițele, eventual și două clătite la prânz, repetir cu multă pâine seara. Aceasta este zona lui de confort. Îi place, e ce știe din moși strămoși și ce cumpără. Ce aduce această zonă de confort? Deseori obezitate și boli cardiovasculare. E bună? Deloc, speranța și calitatea vieții scad vertiginos. Ce rutină profesională are persoana Y? Vine la serviciu, bea cafeaua, ...
Citește mai mult »

Alții și noi

Articolele ce urmează reprezintă un soi de selecție comparativă a ceea ce a apărut zilele acestea prin feed-urile mele: Smithsonianmag.com, revista online a muzeului american cu același nume, anunță că show-ul televizat Sesame Street va introduce un nou personaj, o fetiță cu autism pe nume Julia. Găsiți detaliile aici. Am ales special știrea dată de un muzeu și nu de un ziar, la noi astfel de instituții nu au nici rampe de acces pentru cei cu dizabilități locomotorii, ce să mai povestesc despre preocuparea pentru tulburările din spectrul autist. Există acolo deja generații întregi de copii care au învățat culorile, anotimpurile sau numerele urmărindu-i pe Elmo, Ernie, Bert și compania, vin acum cele care vor învăța despre toleranță, diferențe, acceptare. Țările cu apă caldă, nu călâie ca noi, știu că televiziunea rămâne un canal cu un potențial educativ sau distructiv uriaș. Nu sunt nici ele scutite de manipulare, spectacole grotești sau personaje dubioase, dar măcar încearcă să contracareze cumva tendința naturală de imbecilizare. Între timp în Republica Mirobolantă Țara Mea, aflu că cea mai mare audiență TV pe un anumit ...
Citește mai mult »

Despre noi. Pentru noi.

Astăzi de dimineață, o fetiță și-a început prima zi de grădiniță. Iar mama ei și-a înăbușit plânsul pe holul clasei, spălat temeinic de multe alte lacrimi materne. Lacrimi de emoție, griji, nostalgie a timpului care trece prea repede, ciudă chiar, că nu poate lăsa totul baltă pentru a fi doar mamă. Astea suntem noi: fără farafastâcuri aruncate în necunoscut chiar de ziua noastră. Cele care plângem o clipă supărate pe viață, pentru ca apoi să o trăim în iubire. Cele pentru care industria de publicitate inventează cuvinte și culori. Cele care nu pot deschide un borcan de murături, dar vor a salva planeta de rele. Care ar adopta toate animalele fără căpătâi și toți copiii fără destin. Tot noi suntem cele care din cel mai frust decor reușim să creăm un cuib, o casă. Cele ale căror mâini alină dureri în mod miraculos. Care trimit tiranii la piață sau la farmacie. Cele care ar pune sclipici în mâncare și pentru care roz sau pufos nu sunt senzații, ci adevărate sentimente. Cele care educă generații, trasând viitorul. Care muncesc ...
Citește mai mult »

Vă urăsc!

În februarie 1990 mă pregăteam să aniversez 14 ani. O sărbătoare importantă, la granița dintre copilărie și adolescență, în care devenim posesori de act de identitate ca oamenii mari. Revoluția mă umpluse de speranță, dar evenimentele ulterioare îmi creaseră deja o senzație de prea-plin al agresivității și absurdului. Speram să se fi terminat. Cu bine. Pe 18 februarie, la nici o lună de la prima venire a minerilor, pe care eu am vazut-o ca pe o cotitură dubioasă a evenimentelor din decembrie, ortacii au venit din nou la București. Situația devenea, chiar și pentru un copil de 14 ani, prea greu de tolerat. Așa arată libertatea? Asta urmează? Acesta este progres? Am atunci urât FSN-ul (îmbrăcat astăzi în haine social-democrate), minerii și, mai ales, pe cei care continuau să-i sprijine și să le încurajele brutalitatea și manifestările retrograde. A fost pentru prima oară când am simțit acest sentiment grețos, conștientizând cauza și efectul. Mi-am zis că va fi și ultima. Minerii au continuat să vină și să dea cu bâtele. Au murit oameni. Alții au fost mutilați. Iar ...
Citește mai mult »

Până în ce punct e treaba noastră?

Cu ceva timp în urmă am început să urmăresc pe Facebook o transmisiune live dintr-un cuib de berze. Avem propriile noastre surate, noi le zicem ale Vecinului Nelson după stâlpul ales chiar la poarta lor, pe care le urmărim mereu. Totuși, a vedea imagini apropiate și detaliate ca într-un un soi de Big Brother păsăresc, părea interesant. Până vara trecută când mi-a pierit cheful de ornitologie: din cauza căldurii, doi dintre puii vedetelor online au murit de deshidratare. Eu am ratat (din fericire) agonia lor, dar cei care au urmărit imaginile au fost profund afectați și indignați de situație, mai ales de faptul că oamenii care le-au făcut păsări celebre nu au intervenit pentru a le salva viața. Specialiștii au replicat atunci că orice ar fi făcut soarta puilor ar fi fost aceeași, intervenția umană fiind inutilă și chiar imorală. Le putem observa așasar, dar nu ne putem erija în divinități, trebuie să lăsăm lucrurile să decurgă după cum le e dat. Mi s-a părut o scuză foarte patetică atunci. Până astăzi, când pe grupul de Facebook ...
Citește mai mult »