Imposibil de categorisit

Temă de weekend

Ca o reminiscenţă din scurta perioadă petrecută în învăţământul de stat rural autohton, pe când scriam cu stiloul pe 25 de caiete litere, cifre şi alte semne grafice, las aici o lista de articole de citit în weekend cafea sau în caz de plictiseală (pentru că la radio se anunţă ploi). Sunt clasice şi pot fi parcurse oricând, nefiind fixate în nişte indici temporari sau spaţiali care să le influenţeze sensul. Eu am ajuns la un număr impresionant de link-uri salvate pentru ca sunt multe titluri care îmi plac şi puţin timp să le citesc, iar asta mă ajută în (extrem de rarele) momente de plictis. Aşadar: Dosarul “Mama mea” publicat în Dilema Veche. O serie de poveşti cu şi despre mame spuse de copii ajunşi adulţi. Unele triste, altele voiase, unele cu tâlc, altele doar frumoase, dar toate pline de nostalgie şi ceva regrete. Articolul care ne dă speranţă: în vremuri în care antibioticele tind a deveni inutile, iată că cineva găseşte o nouă utilitate, neasteptată a doxicilinei. Nu m-aş fi gândit niciodată, dat tocmai aici e ...
Citește mai mult »

Un baubau numit eșec

De ceva vreme planetele se aliniază defectuos în ceea ce privește planurile mele. Poate de asta tot văd oameni pe care eu îi consider extraordinari, acriți și dărâmați de propriile lor nerealizări, iar asta mă face să mă tem că voi ajunge și eu așa (*). Suntem educați să credem că eșecul este ceva negativ, aflat în apanajul învinșilor, o chestie prostească și dureroasă care trebuie cu orice chip evitat. Iar din toate atributele acestea, doar partea cu durerea este adevărată. Da, eșecul doare. Fizic și psihic. Pune nod în gât, tremurici în mușchi, lacrimi pe obraz. Frustrează până la agonie, paralizează, dărâmă. Dar tot el este inevitabil și foarte util. Ce este eșecul? Este o nerealizare, un insucces, o îndepărtare față de obiectivele stabilite, un proiect ratat. Fiecare își definește eșecul în funcție de propriile așteptări, valori, experiență de viață. Și fiecare îl trăiește în funcție de setarea sa psihologică. Așadar ceea ce pentru mine este eșec, pentru alții poate fi o banală problemă cotidiană. Dacă am găsi curajul să vorbim deschis și nepărtinitor despre nerealizările noastre, am vedea din ...
Citește mai mult »

Ieșirea din zona de confort

Zona de confort este un concept vehiculat des în HR. Există sceptici în ale carierei care spun că este o himeră, o invenție, așa cum există și specialiști care îi supralicitează importanța sau riscurile. Vorbim totuși despre o graniță specifică fiecărei laturi a existenței nostre: acea parte călduță, lipsită de frustrări, durere și întristare, care ne face să ne simțim mulțumiți, satisfăcuți, împliniți. Dar tot ce este bun în viață vine cu un preț, iar confortul vine cu riscul uriaș de a ieși brusc din el, lăsând toate frustrările, durerile și întristarea evitate de-a lungul timpului să ne asalteze necontrolat. Exemple: Ce mănâncă cetățeanul X de obicei? Păi niște mezel cu multă pâine la micul dejun, ciorbă, sarmale plus trei șnițele, eventual și două clătite la prânz, repetir cu multă pâine seara. Aceasta este zona lui de confort. Îi place, e ce știe din moși strămoși și ce cumpără. Ce aduce această zonă de confort? Deseori obezitate și boli cardiovasculare. E bună? Deloc, speranța și calitatea vieții scad vertiginos. Ce rutină profesională are persoana Y? Vine la serviciu, bea cafeaua, ...
Citește mai mult »

Alții și noi

Articolele ce urmează reprezintă un soi de selecție comparativă a ceea ce a apărut zilele acestea prin feed-urile mele: Smithsonianmag.com, revista online a muzeului american cu același nume, anunță că show-ul televizat Sesame Street va introduce un nou personaj, o fetiță cu autism pe nume Julia. Găsiți detaliile aici. Am ales special știrea dată de un muzeu și nu de un ziar, la noi astfel de instituții nu au nici rampe de acces pentru cei cu dizabilități locomotorii, ce să mai povestesc despre preocuparea pentru tulburările din spectrul autist. Există acolo deja generații întregi de copii care au învățat culorile, anotimpurile sau numerele urmărindu-i pe Elmo, Ernie, Bert și compania, vin acum cele care vor învăța despre toleranță, diferențe, acceptare. Țările cu apă caldă, nu călâie ca noi, știu că televiziunea rămâne un canal cu un potențial educativ sau distructiv uriaș. Nu sunt nici ele scutite de manipulare, spectacole grotești sau personaje dubioase, dar măcar încearcă să contracareze cumva tendința naturală de imbecilizare. Între timp în Republica Mirobolantă Țara Mea, aflu că cea mai mare audiență TV pe un anumit ...
Citește mai mult »

Despre noi. Pentru noi.

Astăzi de dimineață, o fetiță și-a început prima zi de grădiniță. Iar mama ei și-a înăbușit plânsul pe holul clasei, spălat temeinic de multe alte lacrimi materne. Lacrimi de emoție, griji, nostalgie a timpului care trece prea repede, ciudă chiar, că nu poate lăsa totul baltă pentru a fi doar mamă. Astea suntem noi: fără farafastâcuri aruncate în necunoscut chiar de ziua noastră. Cele care plângem o clipă supărate pe viață, pentru ca apoi să o trăim în iubire. Cele pentru care industria de publicitate inventează cuvinte și culori. Cele care nu pot deschide un borcan de murături, dar vor a salva planeta de rele. Care ar adopta toate animalele fără căpătâi și toți copiii fără destin. Tot noi suntem cele care din cel mai frust decor reușim să creăm un cuib, o casă. Cele ale căror mâini alină dureri în mod miraculos. Care trimit tiranii la piață sau la farmacie. Cele care ar pune sclipici în mâncare și pentru care roz sau pufos nu sunt senzații, ci adevărate sentimente. Cele care educă generații, trasând viitorul. Care muncesc ...
Citește mai mult »

Vă urăsc!

În februarie 1990 mă pregăteam să aniversez 14 ani. O sărbătoare importantă, la granița dintre copilărie și adolescență, în care devenim posesori de act de identitate ca oamenii mari. Revoluția mă umpluse de speranță, dar evenimentele ulterioare îmi creaseră deja o senzație de prea-plin al agresivității și absurdului. Speram să se fi terminat. Cu bine. Pe 18 februarie, la nici o lună de la prima venire a minerilor, pe care eu am vazut-o ca pe o cotitură dubioasă a evenimentelor din decembrie, ortacii au venit din nou la București. Situația devenea, chiar și pentru un copil de 14 ani, prea greu de tolerat. Așa arată libertatea? Asta urmează? Acesta este progres? Am atunci urât FSN-ul (îmbrăcat astăzi în haine social-democrate), minerii și, mai ales, pe cei care continuau să-i sprijine și să le încurajele brutalitatea și manifestările retrograde. A fost pentru prima oară când am simțit acest sentiment grețos, conștientizând cauza și efectul. Mi-am zis că va fi și ultima. Minerii au continuat să vină și să dea cu bâtele. Au murit oameni. Alții au fost mutilați. Iar ...
Citește mai mult »

Până în ce punct e treaba noastră?

Cu ceva timp în urmă am început să urmăresc pe Facebook o transmisiune live dintr-un cuib de berze. Avem propriile noastre surate, noi le zicem ale Vecinului Nelson după stâlpul ales chiar la poarta lor, pe care le urmărim mereu. Totuși, a vedea imagini apropiate și detaliate ca într-un un soi de Big Brother păsăresc, părea interesant. Până vara trecută când mi-a pierit cheful de ornitologie: din cauza căldurii, doi dintre puii vedetelor online au murit de deshidratare. Eu am ratat (din fericire) agonia lor, dar cei care au urmărit imaginile au fost profund afectați și indignați de situație, mai ales de faptul că oamenii care le-au făcut păsări celebre nu au intervenit pentru a le salva viața. Specialiștii au replicat atunci că orice ar fi făcut soarta puilor ar fi fost aceeași, intervenția umană fiind inutilă și chiar imorală. Le putem observa așasar, dar nu ne putem erija în divinități, trebuie să lăsăm lucrurile să decurgă după cum le e dat. Mi s-a părut o scuză foarte patetică atunci. Până astăzi, când pe grupul de Facebook ...
Citește mai mult »

Tipologii umane sau despre a ajuta

În perioadele dificile, am învățat să cer ajutor. Uneori l-am primit, alteori nu. Și trebuie să recunosc că cel mai des a venit din partea spre care nu am privit. Oricum, având ceva experiență de viață la activ, am reușit să definesc trei tipologii umane, clasificându-le după reacția la nevoia de ajutor a celor din jur(*): Există oameni dificili, care nu doar că nu ridică un pai pentru aproapele lor, dar parcă fac tot posibilul să-l încurce. Sunt cei care ei înșiși au nevoie de ajutor, dar nu au deprins un mod matur să-l ceară. De regulă sunt nefericiți, veșnic nemulțumiți, conflictuali, găsindu-și locul doar în medii la fel de dificile ca ei. Și, atunci când ajută, așteaptă ceva în schimb. Mai sunt și oameni egoiști care se gândesc preponderent la ei și care chiar dacă au posibilitatea să întindă o mână, preferă să-și păstreze energia pentru propriile provocări. Nu prea ajută, dar nici nu încurcă. De regulă sunt cei mai singuri oameni, dar și cei mai liniștiți. Au tabieturi, timp pentru sine și, poate, o imagine un ...
Citește mai mult »

Diferiți, deci chinuiți

Mi-am început dimineața citind un articol revoltător despre un copil cu Sindrom Down nevoit să-și schimbe școala și despre complotul unei întregi comunități de copii, părinți și profesori de a nu-l primi în instituția lor. Este îngrozitor cum aleg oamenii să-și tortureze inutil semenii. Și este cu atât mai surprinzător când lucrurile acestea se întâmplă instituționalizat, într-un loc care ar trebui să fie deschis tuturor. “Cazul” s-a finalizat cu o amendă insignifiantă. Doi bani pentru un suflet chinuit. Mai utilă era munca în folosul persoanelor cu Sindrom Down, implicarea în organizarea unor grupuri de joacă și învățare mediate de specialiști. Măcar torționarii ar fi învățat câte au de oferit acești copii speciali! Am crede că astfel de incidente nefericite se întâmplă doar celor cu nevoi speciale. Dar nu, o pățim pe rând fiecare dintre noi. Toți purtăm pe frunte etichete sociale mai mult sau mai puțin vizibile, care incită la critici, discriminări, linșaje chiar. Dacă ești o femeie frumoasă, cu siguranță îți lipsesc din neuroni, ba chiar și din moralitate. Copiii inteligenți peste medie sunt tocilari și inadaptați. Oamenii ...
Citește mai mult »

Branduri românești care îmi plac

La un moment am văzut online o discuție dintr-un grup de prieteni despre brandurile autohtone preferate. Atunci nu mi-a venit în cap niciun nume românesc, dar am reușit să fac și eu o listă scurtă, pe care o public mai jos. Numerele n-au legătură cu locul în topul preferințelor: Pell Amar. Cam așa încep toate relațiile frumoase: a fost coșmarul copilăriei mele, pentru că aveau o pastă de dinți cu gust cumplit 🙂 Dar tocmai nostalgia m-a împins să le redescopăr produsele. Iar vara trecută, fiind în căutarea unei singure creme care să înlocuiască pleiada cosmetică pe care o foloseam și să mă scutească de atâta timp pierdut, am descoperit crema lor antirid și gelul de ochi din gamă. Mi-au plăcut, sper să îi descopere și alții. DeMira. Îmi plac mult tricotajele, dar cel mai des mi se întâmplă fie să nu găsesc croiul care să mă avantajeze, fie să le port până la primul spălat, după care materialul să se scămoșeze iremediabil. I-am descoperit întâmplător pe Facebook și am devenit clientă fidelă. Sunt extrem de bine ...
Citește mai mult »