Imposibil de categorisit

Marea chiauneală

Suntem o societate bolnavă. Individual vorbind sunt mulţi oameni sănătoşi, cu creierul limpede, capabili de acţiuni echilibrate. La nivel de grup însă, şi mai ales în grup extins, parcă ne-a lovit strechea. Mă uit la asociaţiile de locatari. Babilonie mai mare, rar vezi. Imposibil de luat decizii, dacă se iau sunt, de regulă idioate şi rapid revocate. Arunc apoi o privire prin firme. Greu de înţeles de multe ori cum de nu a apărut încă ştirea că un manager a fost linşat de angajaţii săi sătui de aberaţii şi abuzuri. Am circulat de două ori lunile astea cu troleibuzul. S-au iscat în jur nişte conflicte atât de stupide, dar virulente, de am decis că e mai sanătos să o iau pe jos. Oriunde există un grup de români trebuie să existe şi tensiuni, înjurături, contradicţii, toxicitate. Trebuie să simţi nevoia de a fugi, de a te detaşa, de a te delimita. Apoi mă uit la ştiri: penali bogaţi care îşi împart funcţiile politice şi restul de oameni care le susţin financiar şi electoral statuturile şi conturile. Tavane care cad copiilor în cap, ...
Citește mai mult »

România văzută de departe

Cât am fost departe de țară (m-am plimbat un pic vara asta) mi s-a părut nedrept că suntem mereu la coada clasamentelor europene. În definitiv nici alții nu-s mai breji, bifează și ei la nivel individual nesimțirea, tânțenia sau stupiditatea. Am văzut deșeuri aruncate pe plajă, copii spălați de nisip în piscină, dușul fiind la 1m de ea, șezlonguri învârtite după soare până în coasta vecinului. Și am stat la hoteluri pricopsite. Cozi pe autostradă, țânțari, hoarde de oameni mergând haotic pe stradă. Vuittoane false vândute agresiv și doamne asiatice care făceau “masaghi” cu un ulei care arăta mai mult decât îndoielnic. Și, culmea, se găseau clienți. Nu sunt nici alții mai breji. Corupția sistemică și nesimțirea individuală se regăsesc probabil în orice colț de lume. Totuși când te întorci în țară de pe meleaguri în care apa caldă curge la robinet și în vârf de munte, îți dai seama unde este hiba. Acel “las-o că merge așa” se traduce în patru indicatori mari și măsurabili: 1. Lipsa de respect pentru reguli. Dacă există un semn mare, care interzice ceva, orice, ...
Citește mai mult »

Statui

Când a murit un nebun poet al neamului am realizat că ipocrizia bate patologia. Neașteptat de multe osanale, flori și lacrimi pentru cineva care a ținut decenii să ne arate mai degrabă urâțenia preocupărilor sale decât seria calităților umane. Ieri s-a curățat fondatorul imperiului Playboy. Un tip exotic, putred de bogat, care și-a trăit viața în pijamale înconjurat de femei frumoase. Mă așteptam ca lumea să consemneze decesul, mă așteptam la bancuri (parcă nici păcatele nu mai sunt ce au fost), mă așteptam la acoperire media serioasă. Omul a plătit salarii, a contribuit cu taxe uriașe, avea notorietate, construia notorietate. Nu mă așteptam totuși la partea cu atributele. Eliberatorul femeii, ba chiar și al bărbatului, cel care a schimbat mentalități, pionierul tuturor celor nevăzute până atunci în materie de sexualitate, vizionarul. Ai zice că fără HH acum eram mai puțini și mai proști. Omul a avut o singură mare calitate: a făcut bani mulți din sexualitate respectând (în mare) legile în vigoare. Și a făcut-o cu stil. Nu a inventat nimic, femeile se dezbrăcau în poze cu mult înaintea ...
Citește mai mult »

Face sau nu haina pe om?

Presa de astăzi a explodat pe tema unei doamne exotice, pusă pe scaun de cinste într-un inspectorat școlar din Arad. (*) Pe de o parte avem corul care întreabă: ce Doamne apără și păzește caută duduia cu ventuze în loc de buze și decolteu generos acolo? Ce o recomandă? De unde a apărut? Pe de alta, voci care apără prezența sexualizată a persoanei, folosind o retorică de tipul: băi superficialilor care nu puteți vedea voi dincolo de haine spre sufletul bun și cald al unei persoane! Evident că ambele variante au partea lor de validitate. Dar la fel de evident este că această corectitudine politică ne va duce pe noi culmi ale absurdului. Fiecare are dreptul să îmbrace ce dorește. Plus că își poate aranja la fel și corpul: se poate opera, tunde, colora, își poate scoate dinți sau coaste, își poate adăuga unghii, extensii, cercei sau coarne. Dar fiecare meserie are codul ei vestimentar. Doctorii se îmbracă simplu, comod, curat. Dacă aș vedea un medic consultându-mă cu pantofii murdari de noroi de afară, cred că aș căpăta automat niște ...
Citește mai mult »

Proverbiala nehotărâre a femeilor

Este unanim acceptat că femeile au dificultăți în a se hotărî asupra unor aspecte mai mult sau mai puțin profunde ale vieții lor cotidiene. Dar oricât de mare ar fi majoritatea (*), eu vă spun că nu este adevărat: femeile nu sunt nehotărâte, ci sunt pur și simplu foarte bune analiste (**). Să vă zic de ce. Carevasăzică fiecare decizie luată de noi este rezultatul unor analize complexe și detaliate care comportă foarte multe aspecte. Să luăm micul dejun. Dificultăți în a ne decide ce îmbucăm? Deloc: dacă avem chef de cafea cu lapte, excludem iaurtul, brânza și cașcavalul, dacă avem chef de dulce, știm că trebuie și ceva mai consistent, pentru că ni se va face foame curând. Deci o omletă este de vis. Cură de slăbire? Iaurt, deci fără lapte la cafea. Vedeți, nimic de neînțeles sau complicat. Alegerea vestimentației? Floare la ureche: dacă avem de alergat, pantofi fără toc, deci fustă scurtă. Dacă picioarele nu-s de arătat (doamnele și domnișoarele știu de ce), blugii ne scot oricând din încurcătură. Dacă avem întâlniri la blugi punem ...
Citește mai mult »

Bine am revenit!

La începutul verii am citit un articol care m-a pus pe gânduri. Autorul dovedea cu argumente pertinente că pe măsură ce avansăm în vârstă viața devine tot mai grea, iar efortul nostru de a ne păstra o traiectorie sănătoasă tot mai susținut. M-a deprimat teribil (de asta nu vi-l dau spre lectură) și m-a pus serios pe gânduri. Păi dacă până acum a fost greu, cum va fi de acum înainte? Mai duc? Mai pot? Mai am cu ce? Imediat după asta, ca un făcut, au început probe noi: un accident urât al copilului mare urmat de un examen sâcâitor, manii noi și greu de gestionat ale pacientului în vârstă și o serie de numeroase decizii aberante din partea celor care ne guvernează care mă determină să fiu mai mult decât îngrijorată de viitorul apropiat. Pare că omul acela a cobit: trecutul a fost greu, viitorul sună de coșmar. Cam acesta a fost spiritul meu înainte de ieșirile din vara asta. În bagaje au intrat nu doar haine ci și gânduri amestecate despre noul cont de TVA (*), calcule ...
Citește mai mult »

Lucrurile, întâmplările și oamenii au importanța pe care le-o dăm noi

Pe când eram studentă mă îmbrăcam de la tarabele din piață cu haine reciclate (*). Găseam acolo tot soiul de chestii exotice și ciudate, potrivite stilului meu vestimentar de atunci: tricouri, rochii, bluze lucioase sau fuste de mușama, hanorace, sacouri chiar. Nimic cu nume sofisticat sau scump, dar multe și diverse care mi-au făcut vacanțele mai colorate sau viața de zi cu zi mai comodă. Îmi amintesc cu drag de un tricou cu vedere la buric în dungi galbene și albastre puțin gofrat care arăta exact cât și ce trebuia. Sau de fusta în picouri dintr-un plastic ciudat care se prindea în capse. De bluza mov cardinal lucioasă care era oarecum “business”. Sau de sacoul bărbătesc de lână care mergea de minune la jeans. Am iubit hainele acelea pentru că făceau parte din experiențe grozave, dintr-o setare mentală pe care îmi doresc să o regăsesc. Mi-am pierdut apoi acest obicei. Am acum o garderobă mixtă, cu haine scumpe sau mai puțin scumpe, cel mai adesea cumpărate din magazine cunoscute din motive de comoditate și accesibilitate. Puține lucruri din dulapul ...
Citește mai mult »

Leapșa cu toxicitate

Privind în jurul meu, îmi pare că jucăm cu toții o adevărată leapșă negativă: primim dintr-o parte mesaje toxice, alarmante, pesimiste, negre, critice și le dăm mai departe pentru a ne debarasa într-o formă sau alta. Le luăm de la clienți, șefi, parteneri, colegi de trafic sau alte suferințe și le dăm copiilor, vecinilor, prietenilor. La serviciu, în mediul organizațional așadar, se observă cel mai bine tiparul: de regulă obiective financiare nerealiste sau nevoia unor parteneriate strategice (și uneori toxice) care aduc presiune în capul organigramei, prăvălindu-se apoi nivel cu nivel până la bază. Sau poate ținte ratate care aduc cu sine strângerea portofelelor și curelelor. Oricum semnalele sunt aceleași: voci ridicate, așteptări nefirești, critici dure, lipsite de diplomație, situații paradoxale și perplexante. De acolo ajung acasă. Sau în trafic. La ședințele de bloc sau cu părinții. Pe stadioane sau la masa unor negocieri. În politică sau artă. Sau de acasă ajung la job. Sau în trafic. Sau poate că din politică ajung la masa unor negocieri. Oricum jucăm leapșa asta cu spor fără să ne prindem că e ...
Citește mai mult »

Pălăria galbenă

Exercițiu de imaginație: un om își cumpără o pălărie galbenă și o scoate la plimbare în centrul orașului. Ce credeți că ar spune trecătorii? Mulți probabil nici nu ar băga-o de seamă. Ar trece nepăsători, cufundați în gândurile lor, fără să remarce coloratul detaliu vestimentar. Unii ar remarca poate că este utilă în zilele toride. Cineva chiar s-ar întreaba de unde a fost achiziționată. O doamnă ar băga de seamă că personajului nostru îi stă bine cu pălărie. O alta ar strâmba din nas pentru că este că este un accesoriu demodat. Un copil s-ar întreba dacă sub pălărie capul este acoperit de păr sau este chel. Un domn ar considera că extravaganța accesoriului denotă lipsă de respect pentru trecători. O domnișoară ar paria pe lipsa posesorului de gust: cine mai poartă galben în zilele noastre? Un băietan ar vedea-o ca pe o grozavă minge de fotbal: ar șuta-o cu putere pe carosabil. Un uituc ar crede poate că este luată chiar din dulapul său. Aceeași pălărie creează astfel deopotrivă motive de acreală și ciufuțenie sau de admirație, amuzament, creativitate. Un accesoriu banal ...
Citește mai mult »

Întrebările mele fără de răspuns

În toată agitația începutului de vară, cu examene și multe probleme care își așteaptă rezolvarea, cu baterii descărcate și idei puține, au sosit două dileme noi, dar vechi, normale dacă le privesc cu ochii, dar anapoda de simțit, ușor de pus în cuvinte, dar greu de soluționat: Cum îi explici unui copil care nu are conștiința permanenței ce este moartea? Celor mici li se par o veșnicie cele trei secunde în șirul de pe tobogan, cum să le spui că există și un infinit de așteptare? Cerul este atât de concret, cum ar putea ascunde suflete imponderabile? Și ce este până la urmă sufletul? Cum poate să existe ceva ce nu vedem? Ori la noi în familie moartea este un subiect care lovește des: bunicile lipsesc de la apel, mătușa la fel, chiar și câinele-ponei din primii ani de viață ai copilului sau motanul cafeniu care îi dormea la picioare. Și, da, numai bun de pus în discuție când ești oricum cu moralul coborât serios sub nivelul mării. Și cum îi spui unui bătrân că nu mai poate? Că deși ...
Citește mai mult »