Educatie

Comuniunea om-natură

În prima zi cu vreme autentică de toamnă, cel mic a început gradiniţa. Toate frământările şi îndoielile lui (plus ale noastre) au fost trăite simultan de natură: frunze căzând, nori plumburii, ploaie molcomă. Asta ca să o dau ca la balada Mioriţa, că şi aşa soarta ne este pecetluită şi trebuie să o acceptăm ca atare 🙂 Ca orice început este inimaginabil de greu. Şi nu exagerez când zic aşa, chiar nu mi-am imaginat chinurile prin care vom trece. De ce a început grădiniţa? Pentru că era momentul, fiind pregătit cu toate cele. Vorbeşte inteligibil (pe cât posibil la vârsta lui), este dornic să petreacă timp cu alţi copii, se descurcă cu îmbrăcatul, mâncatul şi partea de igienă, este foarte independent, refuzând adesea ajutorul nostru. În plus şi-a manifestat deseori dorinţa de a merge şi el la şcoală ca fratele mai mare, de a avea colegi, prieteni noi, de a face teme (asta-i partea frumoasă la cei care au un model). De ce nu-i place grădiniţa? Pentru că este ceva nou. Locul, regulile, persoanele sunt diferite faţă de rutina lui zilnică. Dacă acasă este singurul copil mic, care are ...
Citește mai mult »

Tipologii parentale

De-a lungul timpului am observat mai multe tipologii parentale în funcţie de modul în care abordează educaţia formală/ şcolară şi orientarea către carieră a copiilor pe care-i cresc. Există astfel: 1. Părinții lipsiţi de interes. Nu știu, nu se pricep, au alte priorități, nu le pasă sau cred că e treaba altora. Dacă au norocul unor copii ambițioși și independenți, neinteresații se dovedesc a fi niște părinți buni. Dacă însă aceștia prezintă o nevoie cronică de ghidaj, lucrurile se complică teribil. Neinteresaţii nu stabilesc legături cu profesorii şi nici gând să creadă în ideea de consiliere. De regulă copiii sunt cei care ajung să solicite astfel de servicii și rareori reușesc să-și implice părinții. 2. Părinții sabotori. Greu de spus care este motivația din spatele unei astfel de abordări, diferă oricum de fiecare dată, dar am văzut părinți care le neagă copiilor dreptul de a deveni. Fie zic: “Ce atâta școală, ce atâtea teme, eu am 8 clase și va pun pâinea pe masă!”, fie: “Oricum eşti prost, slab, nu poţi, nu se va alege nimic de tine!”. Copiii sabotorilor au de muncit înzecit pentru a ajunge la rezultate, şi de ...
Citește mai mult »

Ce vor profesorii versus ce vor părinţii

Se mai încheie un an şcolar, pentru unii bun, pentru alţii prost, pentru unii liniştit, pentru altii furtunos, pentru unii cu folos, pentru alţii absolut degeaba. Un an în care controversele generate de sistemul nostru de învăţământ au continuat şi criticile au fost la fel de acide. Sistemul trebuie reformat, asta e clar. Totuşi, în loc să acuzăm lipsa de leadership şi de viziune la nivel guvernamental, corupţia pandemică şi lipsa de interes pentru performanţa reală, toată lumea înjură profesorii. Adică exact pe cei care nu pot schimba decât punctual şi temporar mersul lucrurilor. Conflictul profesori – părinţi este de fapt un conflict al aşteptărilor pe care le are fiecare: Ce vor de fapt profesorii? Ce vrem cu toţii în carieră – salarii confortabile, respect faţă de breasla şi munca lor, condiţii decente în care să-şi poată desfăşura activitatea. Şi copii care să vină cu ce trebuie de acasă, pentru că şcoala nu poate face nimic fără suport din partea familiei. (Viceversa fiind la fel de valabilă.) Ce vor părinţii? Mult mai complicat: unii vor performanţă, alţii vor confort pentru copiii lor. Unii vor disciplină strictă, alţii un ...
Citește mai mult »

Ce noroc pe adolescenţii de azi…

În ultima săptămână am citit două articole despre revolta unor liceeni, ambele publicate în ziare cu acoperire naţională şi devenite oarecum virale. Refrenul celor doi tineri a fost unul similar: şcoala e de porc, inutilă, învechită, fără sens, obositoare, energofagă. Adică e degeaba. Şi, cu puţine exceptii, opinia publică i-a aplaudat. În ciuda uimirii colective, vorbim despre o temă veche de când lumea. De fapt, de când şcoala. Nici Creangă n-a descris-o prea blând. Dar el a scris cărţi, nu se pune. Am auzit totuşi asta de la cei mai mari ca mine, de la colegii mei, plus multe generaţii care mi-au urmat. Am zis-o şi eu, vă jur, înaintea vreunui examen mai greu. Deci nu este nimic surprinzător că nişte adolescenţi se iau la trântă, verbal evident, cu viaţa şi bau-baul numit şcoală. Ceea ce surprinde este apetitul nostru pentru genul ăsta de revoltă şi aprecierea de care beneficiază astfel de subiecte. Profesorii se supără, publicul larg ovaţionează, câțiva Gică-Contra ca mine sunt circumspecţi şi cea mai ciufulită iese şcoala românească, cea care oricum e atât de criticată în ultima vreme încât devine un mister de ce ne mai trimitem copiii în acel loc detestabil. Aşadar mai ...
Citește mai mult »

Dragi specialişti, luaţi-ne temele de pe cap!

Iar se reformează sistemul de învățământ. Din nou un guvern cu zile numarate se gândește să schimbe ceva, din pix, fără a face clase de test sau studii prealabile, ci experimentând direct pe generațiile de copii cobai. Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă apucă pandaliile. Schimbarea înseamnă în primul rând viziune. Ce vrem să educăm, cum ar trebui să arate absolvenţii fiecărui ciclu de învăţământ? Răspunsul pare a fi: niste zombie. Unul real, corect, normal, nu găsesc. Schimbarea înseamnă apoi prioritaţi. Care naiba sunt priorităţile învăţământului de azi? Nu ştie nimeni. Ştim doar că trebuie schimbată schimbarea care a mai fost schimbată. Reforma înseamnă apoi bani, bugete. Vorbeşte cineva despre asta? Sau noi românii am descoperit cum să schimbi un sistem complex peste noapte şi absolut gratis. Şi nu în ultimul rând, schimbarea înseamnă oameni implicaţi. Mă întreb cât de implicaţi sunt profesorii pe care Ministerul de resort îi vrea scribi full-time şi nu le cere niciodată părerea despre intenţiile de reformare, aducându-le doar la cunoştinţă decizii luate de sus. Înainte de a dezbate noua schimbare a curriculei îmi doresc aşadar să avem un ...
Citește mai mult »

Ce mi-aș fi învățat fetele (dacă aș fi avut)

Mi se pare extrem de greu să crești fete întregi la cap și la suflet în zilele noastre, când presa sexualizează femeia în mod exagerat, piața muncii încă ne ține într-un perpetuu dezavantaj, iar opinia publică ne analizează exagerat deciziile, aspectul fizic, eșecurile, problemele. Ca exercițiu de imaginație, iată ce cred că mi-aș fi învățat fetele: Cel mai mare dușman al femeilor sunt ele însele. Continua comparație cu altele, urmând planuri extrem de detaliate (de la ten până la rezultatele la concursuri ale copiilor) generează nefericire. Dacă aș fi avut fete, le-aș fi învățat așadar să fie îngăduitoare cu ele, să-și analizeze deopotrivă succesele și eșecurile, dar să nu facă o obsesie din viața altora. Un alt mare dușman al femeilor sunt celelalte femei. De puține ori am văzut comunități feminine care să se sprijine, să se ajute reciproc. Dacă aș fi avut fete, le-aș fi învățat să fie solidare, pentru că în alăturare stă puterea. Mi-ar fi plăcut de asemenea să își cunoască bine prioritățile. Mi se pare că noi, femeile, ne pierdem în detalii insignifiante despre vestimentație, ...
Citește mai mult »

Sfântul Nicolai cel din cui

Zilele acestea subiectul violenţei din familie a împărţit ţara în două: cei care spun că a agresa verbal şi chiar fizic copiii este inevitabil şi cei care resping din start această opţiune. Problema este, ca în cazul oricărei controverse, că ambele tabere sunt bine înarmate, dar şi prea blindate în a înţelege nuanţele. De ce sunt părinţii agresivi? A trebuit să-i explic copilului meu la începutul anului şcolar în curs câte ceva despre agresiune, agresori, abuz, violenţă. Mi se pare esenţial să stie că agresiunea nu este cauzată de victimă, ci este o reacţie a celui care o practică. Este despre agresor, despre frustrările lui, despre slăbiciunile sale. Toți avem zile grele, oameni care ne enervează, momente limită. Totuși, doar unii aleg să se descarce pe ceilalți pentru ceea ce li se întâmplă. La fel este şi cu părinţii. Când rămân fără soluţii, neputinţa din ei urlă, lovește. În plus există şi cazul în care au nevoie să-și descarce sacul de nervi și stări negative de peste zi peste capul cuiva. Este simplu să ţipi la un copil. Se opreşte imediat, comportamentul indezirabil este stopat ...
Citește mai mult »

Teatrul ca materie şcolară

Am facut o nedreptate si nu am inclus si arta teatrala printre materiile care ar trebui sa existe in scoli. Incerc sa o repar aici, explicand mai intai motivul excluderii: inca din clasa a doua, copilul cel mare face cursuri de teatru in cadrul scolii. Pentru noi, arta teatrala este deja o materie cat se poate de reala, tratata intotdeauna cu mare tragere de inima, care il motiveaza si pe care nu am exclude-o niciodata din lista de optionale. Cu toate acestea, sunt convinsa ca nu toti copiii au norocul de a frecventa astfel de cursuri. Si este pacat. Ce beneficii aduce studiul artei teatrale? Sunt numeroase si deloc greu de cuantificat. In primul rand este poate singura materie care ii invata pe copii sa respecte reguli fiind creativi, oricat de antagonic ar suna. Exista un scenariu, exista niste roluri si replici bine stabilite. Dar exista si improvizatie, exista marca personala a fiecarui mic actor care joaca. Apoi este spiritul de echipa. Nu poti fara ceilalti, trebuie sa iti calibrezi emotiile si starea la un ison. Imbogateste cultura generala, din ce in ce mai subtire azi. Presupune lectura ...
Citește mai mult »

CE ÎNVĂŢĂM ACASĂ?

Mulţi părinţi se gândesc aproape obsesiv la educaţia formală a copiilor. Aleg cu grijă grădiniţa, învăţătoarea, şcoala, liceul. Consideră astfel că viitorul copiilor depinde exclusiv de ceea ce învaţă în afara mediului familial. Este adevărat ca o şcoală bună deschide porţile unei cariere. Dar sunt lucruri pe care doar acasă le putem învăţa şi sunt uneori mai importante ca ştiinţa de carte. 1. Politeţea: Se învaţă în cei 7 ani de acasă. Înseamnă să ştii să saluţi, să mulţumeşti, să ajuţi, să răspunzi unor solicitări, să aştepţi, să te comporţi într-un mod dezirabil din punct de vedere social. Toate astea se deprind interiorizând cicăleala părinţilor şi urmându-le modelul. Şi dacă nu se învaţă la timp, nu se mai învaţă niciodată. 2. Calitatea comunicării: Se învaţă tot acasa, tot după model. Vorbitul corect, atunci când trebuie, folosind un mesaj inteligibil ascultătorului, având răbdare în a asculta pe ceilalţi si înţelepciune în a răspunde, toate sunt virtuţi pe care doar mediul familial le poate dezvolta corespunzător. Este adevărat că şi scoala ajută, dar orice profesor va poate confirma ca dacă în mediul familial există lacune de ...
Citește mai mult »