Educatie

“Pot să fiu eu?”

Într-unul dintre weekenduri am urmărit pe Netflix documentarul “Whitney: Can I be me?” despre viaţa celebrei şi defunctei artiste Whitney Houston. Mă ştiţi pasionată, savurez orice cărţi, filme, articole biografice îmi apar în cale, de la cele despre scriitori sau oameni de afaceri, până la actori sau cântăreţi. Trebuie că există o reţetă a succesului care se cere descoperită. Respectivul film m-a surprins, m-a întristat, m-a îngrozit, dat m-a şi luminat. N-am fost o mare iubitoare a muzicii artistei, dar i-am admirat vocea uriaşă dublată de o un soi de carismă non-carismatică, dacă înţelegeţi paradoxul. N-am ştiut aşadar multe din dedesupturile carierei sale, influenţa uriaşă a mamei, faptul că şi-a asumat la începuturi să fie un produs muzical uşurel, fără nici măcar o urmă a rădăcinilor sale. Practic Whitney a fost prima cântăreaţă neagră care a cântat şi s-a purtat ca o albă, iar această diferenţiere a propulsat-o rapid pe culmile succesului. Doar că a şi costat-o enorm. Pentru că în momentul în care încerci să fii altceva decât eşti vei fi taxat de comunitatea ta pentru lipsa de autenticitate. ...
Citește mai mult »

Structura anului școlar și meditațiile din clasa întâi

Știrea săptămânii în educație a fost modificarea anului școlar: au luat, au dat, au pus, gata, din septembrie va fi bine. Într-un fel mă bucur că apar modificări minore, din pilă. Mi-ar fi teamă să aud de o reformă, ceva! Vă dați seama ce ar ieși? Uimirea pentru mine este alta: să aud de meditații, mai ales la matematică, de la clase tot mai mici. Da, oameni buni, în ciclul primar se fac meditații! Iar unde nu sunt meditații, este un angajat de after school sau părinte care supraveghează strict procesul. Și nu cazuri izolate, este un sistem aproape generalizat. Unii copii nu înțeleg sau trebuie să țină pasul cu diversele concursuri școlare. Alții sunt împinși de părinții care vor performanță (din aia beton, nu vorbim de Căngurașul Matematician), iar asta se obține tot mai rar în clasă. Mi se pare cel mai bun indicator al falimentului învățământului românesc: generații întregi care nu-și pot face temele independent. Nu la liceu, ci în clasele primare! Pe de o parte avem învățătoare care nu sunt în stare să alfabetizeze o clasă de ...
Citește mai mult »

Bully, bully

În ultima vreme discuțiile despre bullying-ul din școli au ajuns o constantă. Formal, toată lumea condamnă acest fenomen și încearcă să-l controleze. Există acum și o lege împotriva sa, multiple proiecte și analize cât cuprinde. Real, însă, lucrurile nu stau deloc așa. Nu am să intru în mecanismele micro ale acestui fenomen. Este clar că agresorii au probleme mari în a-și gestiona anumite frici sau alte emoții. Și, deși nu este normal să blamăm nici măcar razant victimele, acestea nu sunt deloc alese întâmplător, de regulă fiind copii vulnerabilizați, fie și pentru scurt timp, din variate motive: de la faptul că sunt nevoiți să poarte ochelari și nu se simt confortabil cu asta, până la divorțul părinților. Am să punctez tabloul macro, pe care, aparent toată lumea îl ingnoră. Așadar trăim vremuri în care parodia, ridiculizarea și etichetarea sunt omniprezente. Umorul din spectacolele de divertisment nu se mai bazează pe trăsături sau comportamente valabile universal ci pe individ: se glumește astfel pe seama politicienilor, artiștilor, celebrităților. Presa a devenit vădit și periculos de polarizată: votanții partidului x sunt proști, ai ...
Citește mai mult »

“Precum și noi iertăm greșiților noștri”

Trăim într-o societate obsedată de greșeală. La școală orice eroare este pedepsită printr-o notă mică, deși scopul ar fi tocmai încurajarea lor, pentru a le putea îndrepta. La serviciu, evaluările periodice devin adevărate vânători de acte ratate, ca și cum dacă doar stăm și le cuantificăm se cheamă că îmbunătățim ceva. Politicienii sunt sub un asediu al analizelor opiniei publice și poate că sunt cel mai bun exemplu care demonstrează că un ochi critic obsesiv nu face decât să-i scoată din sistem pe cei cu potențial și să lase acolo doar mecanisme biologice simple cu vagi urme de inteligență. Este clar că vânătoarea de greșeli în scopul de a pedepsi nu duce nicăieri. Oamenii se simt vinovați, devin anxioși cu privire la demersul lor de învățare sau performanța lor profesională, iar greșelile rămân pentru că deseori sunt parte din sistem, nu neapărat scăpări individuale. Atunci de ce continuăm? Răspunsul este dureros de simplu: pentru că este mult mai simplu să demolezi decât să construiești. Oricine poate lua un baros și dărâma o ușă, ai nevoie totuși de un om ...
Citește mai mult »

De ce succesul poate fi mai greu ca eșecul?

În ultima vreme a început o adevărată apologie publică a eșecului: este bun, inevitabil, necesar. Ceea ce nu-i rău, nereușita reprezintă o constantă în viața celor curajoși. Iar modul în care gestionăm astfel de situații este definitoriu pentru calitatea vieții noastre și a celor din jur. Am fost printre primii care a scris despre eșec într-o țară obsedată de succes, mai ales că îi cunosc destul de bine gustul. O simplă căutare folosind cuvântul “eșec” în bara din dreapta sus a prezentului blog vă oferă cinci pagini de articole. Totuși, văzând oameni incredibil de talentați, care au reușit apoi să dea cu reușita lor de toate gardurile, am realizat că aceasta este incomparabil mai greu de dus. Și am încercat să-mi explic de ce se întâmplă așa. De ce artiști minunați sfârșesc în supradoze, afaceriști vizionari ajung în mizerie după decizii de care nu-i credeai capabili, de ce creatori de artă mor în condiții de-a dreptul halucinante. În primul rând, un lucru care îi leagă pe toți este geniul lor, un talent, o abilitate peste medie. Asta îi face ...
Citește mai mult »

Cum ar trebui să fie serbările?

Deși mi-am propus să o iau încet, nici anul ăsta nu-mi iese. S-au adunat multe, toată lumea în jur e chiaună, așa că nu scap de crăciunita acută, cea mai contagioasă boală a sezonului. Colac peste pupăză, azi este serbarea celui mic, eveniment care ne stresează pe amândoi. Pe mine, pentru că am încă traume de la grupa mică, pe el pentru că pur și simplu nu-i plac adunările astea populare (de unde și traumele de la grupa mică). Și ca să fie totul în spiritul sezonului, de două zile se lucrează la o coregrafie nouă. Care nu iese, nici nu are cum, ar contrazice flagrant psihologia vârstei. Iar al meu este un perfecționist. În plus, o colegă a spus răspicat că din cauza inerentelor împleticiri, părinții vor râde de ei. Pare amuzant, dar așa arată unele coșmaruri: cu urmașul propriu îngândurat și trist, întrebându-mă de trei ori pe oră dacă noi, părinții, ne vom amuza pe seama lor, a dansatorilor. Așa că m-am gândit să dau niște sfaturi privitoare la organizarea serbărilor, poate mai curm din necazul generațiilor ...
Citește mai mult »

Nimic de reparat

Cumva toată industria asta de soluții educative (cursuri sau cărți de parenting, cursuri diverse pentru copii sau chiar institutii de educație firmală), începe să ne inducă încet, dar sigur, două idei perverse: prima – aceea că noi, părinții, suntem niște incapabili inutili, care avem nevoie de muuult ajutor să prestăm decent educația copiilor și cea de-a doua că urmașii noștri sunt niște mecanisme extrem de sensibile care o iau razna la orice greșeală, cât de mică, a celor care îi îngrijesc și educă. Ceea ce este nu doar fals, ci teribil de periculos. Copiii au nevoie de un mediu familial pentru a crește. Oricât de imperfecți am fi, tot suntem mai buni ca orice altă alternativă existentă. Suntem primii care îi învățăm despre nevoi primare și apoi altele mai rafinate. Despre afectivitate, relații, muncă, empatie, comunicare. Despre acceptare totală, despre cum funcționează lucrurile și comunitatea. Și facem asta natural, neprogramat, fără să stabilim obiective sau să urmărim o curriculă formală. Așa funcționează lucrurile. Pe de altă parte, copiii nu sunt niște obiecte fragile de sticlă. Natura ne-a ...
Citește mai mult »

Cea mai bună carte de vizită: încrederea în sine

Profesional vorbind, fie că luăm în calcul interviurile de angajare, fie întâlnirile de afaceri, primul lucru pe care îl vezi la cel/ cea din față nu este haina, culoarea ochilor sau lustrul pantofilor. Nici logo-ul de pe mânecă, ceasul sau servieta/ poșeta. Ceea ce îți atrage atenția iniţial este energia pe care cineva o emană, mai exact spus încrederea pe care o are în sine. Și cum prima impresie contează, îndrăznesc să mă alătur acelora care spun că vorbim despre un un indicator clar al succesului personal și profesional. Cum am putea defini acestă trăsătură de personalitate? Deloc simplu de pus în cuvinte multe, încrederea în sine este exact ceea ce se autoroclamează: capacitatea, puterea de a crede în forțele tale atunci când acționezi în sarcini cotidiene sau în îndeplinirea obiectivelor stabilite pe termen mediu și lung. Totuși, faptul că unii oameni performează, realizează ceea ce își propun nu înseamnă neapărat că au avut încredere în ei. Există persoane care nu au această abilitate, dar au voință puternică, o motivație pe măsură și găsesc astfel resursele de a continua în ciuda obstacolelor. Încrederea ...
Citește mai mult »

Stadii

Oricât de evident le pare unora și oricât de surprinzător altora, devenirea umană nu se petrece brusc, într-un big bang psihologic şi biologic, ci în etape, stadial. Astfel, nu putem trece la stadiul următor dacă nu l-am bifat pe cel precedent. De exemplu, nu putem scrie până când muşchii mâinii nu sunt pregătiţi și nu se coordonează cu ochii, nu putem memora poezii până când creierul nostru nu este capabil să reţină pe termen mediu şi lung, nu putem merge până când coloana vertebrală nu este pregătită să ne susţină la rândul ei. Fiecare achiziţie, că este o abilitate sau o informaţie, se bazează pe nişte “date tehnice”. Este inutil de precizat că orice încercare de a le impune înainte ca sistemul să fie pregătit este fie stresantă şi inutilă, fie chiar cu potențial periculos. Şi este la fel de evident că omul nu iese dintr-o linie de fabricaţie standard. Unii se dezvoltă mai repede, alţii mai încet, unii achiziţionează liniar, alţii haotic, unii rapid, alţii cu paşi mici, unii cu pauze, alții constant, fiecare după cum îi ...
Citește mai mult »

Să se schimbe, dar să rămână aşa!

Aseară am fost la cuvenita şedinţă cu părinţii de la grădiniţă. Se apropie sărbătorile, sunt câteva administrative şi organizatorice de rezolvat între timp. Dar până la bugetele de cheltuieli și închirierea Moșului, s-a discutat despre un chestionar pe care l-am avut de completat la precedenta întâlnire, despre cum percepem noi activitaţile din grădiniţă şi ce ar fi de îmbunătăţit. Iar propunerea majoritară s-a dovedit a fi aceea de a introduce în program mai multe activități de memorare, opinia părinţilor fiind aceea că la grupă nu se învaţă suficiente cântece şi poezii. Eu am început grădiniţa cu obiectivul de a nu fi cârcotaşă. A fost o alegere conştientă, ştiam care vor fi frustrările, multe s-au adeverit. Dar dacă ar fi să propun ceva schimbări, memorarea de acest tip nu s-ar găsi pe listă, pentru că nu degeaba a fost rărită. Memoria este un proces cognitiv, este importantă, dar poate fi stimulată mult mai bine cu altfel de activităti, mai atractive şi uşor de gestionat. Sunt o multitudine de jocuri, se pot învăţa scurte roluri sau se pot face concursuri de tip quiz. ...
Citește mai mult »