Educatie

Cum ai crescut, așa ești

Mă uit la copiii mei cei obligați să stea în casă și mă gândesc că nu există pedeapsă mai mare pentru ei. Celui mic îi lipsește rigoarea programului și antrenamentele care-i mai potoleau din imensa energie. Celui mare îi lipsesc prietenii, socializarea, munca. Sunt ca niște lei în cușcă, gata oricând să sară la beregata cui le intră în spațiul personal. Și asta deși încă pot ieși în curte, au console de tot soiul, filme, jocuri, cărți, activități. Mie, pe de altă parte, nu îmi este deloc greu. Am realizat că cel mai tare mă obosea și enerva timpul mort petrecut pe drumuri, deloc puțin. Și faptul că trebuia să gestionez logistica în două locații. Așa, cu o singură bucătărie și cel puțin 3-4 ore câștigate zilnic, lucrurile îmi par mult mai simple. Dar dincolo de asta, mi-am amintit de copilăria mea, în care nu aveam televizor (adică aveam, dar era degeaba), console, jocuri, jucării, activități structurate de adulții din viața mea. Vacanțele erau doar cu ceva cărți și mult timp liber. Și prietenii sau rudele, asta dacă ...
Citește mai mult »

Despre sharenting, noul motiv de shaming al părinților

De câțiva ani buni apare în mod recurent o temă legată de Social Media: este sau nu etic, periculos sau util să împărtășim lumii virtuale fotografii sau informații despre copiii noștri minori? Evident că există, ca în orice alt război, două tabere. Una este cea a radicalilor care consideră că minorul este într-un iminent și teribil pericol atât timp cât poza lui apare online. Deși am observat că nu mai e un pericol atunci când dezvălui numeroase detalii despre programul său școlar și locația desfășurării lui. Aceștia consideră că orice informație împărtășită lumii virtuale despre copiii noștri este o invitație directă făcută pedofililor. Cealaltă a milioanelor de părinți care continuă să posteze filme sau povestiri despre odraslele lor și îi consideră pe cei radicali retrograzi și excesiv de anxioși. Tema de bătaie a căpătat așadar un nume inspirat din alăturarea cuvintelor share și parenting: sharenting, adică dezvăluirea excesivă (nu știu cum și cine contorizează asta) de informații online despre copiii noștri. Evident că nu sunt eu cea care va pune capăt războiului, deși mă găsiți, ca de obicei, pe ...
Citește mai mult »

Eu versus ceilalți

În ciuda faptului că ne credem foarte sofisticați și evoluați, noi, cei din specia umană, nu suntem prea diferiți de alte mamifere. Mergem biped, vorbim articulat și, credem noi, judecăm mai adânc, dar suntem programați întru supraviețuire și perpetuarea speciei. Nici când vine vorba despre educația copiilor, lucrurile nu se schimbă prea mult. Îi îngrijim, suntem atenți la integritatea lor fizică și le transmitem datele, comportamentele, abilitățile necesare vieții. Fiecare după cum o vede. Pentru că supraviețuirea este pe de o parte o chestiune individuală: eu să am, eu să pot, eu să fac. Dar și una de grup: găsirea unui statut astfel încât ceilalți să nu ne mănânce cu fulgi cu tot. Asta facem toți, exeptând cazurile patologice de părinți denaturați. Mai există însă o componentă, pe care doar oamenii de succes o știu. Aceea de a-i privi pe ceilalți nu doar ca potențiali competitori, ci și ca pe niște centre de profit, oricât de imoral ar părea. Fie în industria diverismentului, sport sau producerea de plăcinte, oamenii care se ridică deasupra celorlalți știu că nu este suficient ...
Citește mai mult »

Cum va fi la şcoală?

Zilele acestea văd la şcoala celui mic parinţi cu foi, foiţe, dosare şi, mai ales, cu mutra aceea confuză si traumatizată de om care începe un proiect sisific. Presupun ca au inceput înscrierile la clasa pregătitoare, ceea ce am făcut cu toţii în prag de primăvară. Ştiu că sunt puțini, dar lor le scriu acum. Pentru că aceeaşi mutră confuză și traumatizată am avut-o la rândul meu, anul trecut. Aceeaşi frică de necunoscut, de ameninţările altora, de experienţele pe care le auzeam și pe care le-am avut ca elev și ca mamă. Dacă nu este prea târziu, încep cu ceva recomandări despre cum sa alegeţi şcoala: Este întotdeauna de preferat cea din proximitate. Mulţi copii au dificultăţi în a se trezi şi monta dis de dimineaţă. Ne era tuturor mai uşor la primul şcolar al familiei când ne trezeam cu jumătate de ora înainte de primul clopoţel, faţă de al doilea, la care ceasul sună în creierii nopţii. Nu căutaţi o învăţătoare care să vă semene, şi aici mă refer evident la mame. Rolul doamnelor nu este acela de ...
Citește mai mult »

Și acasă ce mai facem?

Toate discuțiile despre educația din România gravitează în jurul aceluiași pilon: sistemul de învățământ. Cel oferit de stat, pentru că alternativele private sunt încă puține și clonează pe bani (mai mulți) aceleași principii și conținuturi. Școala trebuie așadar să crească, după cum cer părinții și copiii, generații creative, inovative, lipsite de conformism în gândire. Caractere puternice, cu respect față de valorile clasice pozitive. Oameni de succes, dar care să îmbrățișeze rutina cotidiană. Profesioniști pasionați. Decidenți rapizi și corecți. Toate acestea respectând nevoile și caracteristicile individuale. Băncile ei devin așadar niște dulapuri magice în care copiii intră lipsiți de judecată, apărare, discernământ și ies niște personalități complexe și complete. Aparent nimeni nu consideră că e prea mult. Muncim, plătim impozite, să se educe dom’le copiii de banii ăia! Nu vreau să devin avocatul diavolului, oricum am criticat în nenumărate rânduri sistemul actual. Dar știu că în orice domeniu, ajută să ai așteptări realiste, iar școala nu face excepție. Educația copiilor noștri, devenirea și caracterul lor stau la intersecția dintre multiple forțe și influențe. Doar banca, stiloul și profesorul nu pot face ...
Citește mai mult »

Educația estetică

În sistemul nostru de învățământ științele exacte sunt regine. Educația muzicală este prețuită doar în școlile de profil. Cea fizică, de asemenea. Despre desen și arte vizuale numai de bine, cred că dacă am face un sondaj printre părinți, le-ar înlocui rapid cu o oră de matematică! Și totuși, toate acestea au rolul lor. Deloc insignifiant. Nu degeaba mamele cântă copiilor. Coloratul ne ajută să ne liniștim și organizăm gândurile. Un peisaj frumos ne umple de bucurie veritabilă și la îndemâna oricui. Omul este dependent de estetică, oricare ar fi forma pe care o ia. Și putem trăi frumos doar dacă suntem înconjurați de frumusețe. Din păcate România este o țară tot mai urâtă. Natura a fost generoasă, dar noi nu știm nici să o păstrăm, nici să o completăm. Clădirile sunt într-o covârșitoare majoritate hidoase. Peisajul urban – dezolant. Ați vizitat grădinițe? Nu contează dacă sunt de stat sau private, același model: personaje Disney, pal melaminat, gresie hidoasă. Noroc cu arta celor mici care le mai salvează. Nici școlile nu stau mai bine, dar aici mai există ...
Citește mai mult »

Cum creștem copii adaptabili?

Dacă ne uităm la carierele sportivilor români care activează în străinătate, vom observa că o mare parte dintre ei pleacă plini de speranțe și intenții bune, dar sfârșesc demotivați pe banca de rezerve. “Nu s-au adaptat” titrează presa. Nu doar terenurile de sport, ci și clădirile de birouri ascund multe povești similare. Din postura de consultant diagnosticul pe care îl pun mereu este clar: procese de inducție ineficiente. În mod normal organizațiile, indiferent de domeniul lor de activitate, trebuie să își definească procese și fluxuri care să-i ajute pe cei nou-veniți să înțeleagă contextul și rolul lor. Să-i integreze, să-i “adopte”, să le ofere acele repere de care au nevoie pentru a se alinia cerințelor și așteptărilor. Dar de ce totuși unii reușesc să se adapteze în același mediu frust și neprietenos? Și alții eșuează perpetuu? Uneori diferența este făcută de personalitatea fiecărui individ. Cei extroverți, care nu se tem să întrebe, care își asumă riscuri și socializează cu ușurință sunt, evident, favorizați. Dar orice copil poate deveni adaptabil, dacă este astfel educat. Care sunt, așadar, factorii favorizanți ai ...
Citește mai mult »

Totuşi, ce facem cu toţi aceşti copii aflaţi în situaţii de risc?

Zilele trecute, noul ministru din fruntea Educaţiei, o doamnă stimabilă şi plină de intenţii bune, a inspectat însoţită de mulţi reporteri şi cameramani câteva şcoli din judeţul Ialomiţa. Aşa cum mă aşteptam, lucrurile nu s-au schimbat prea mult de când, la rândul meu, îmi pierdeam pantofii prin noroaiele unor sate similare, tot din judeţul cu pricina: haznale în curtea şcolii, copii descălţaţi înainte de a intra în sala de clasă, cadre didactice nevoite să plătească din buzunarul propriu naveta, suflete ale căror şanse la educație permanentă dispar încă de când se nasc. Au trecut aproape 30 de ani în care satul românesc s-a degradat continuu, iar educaţia din mediul rural a fost la coada tuturor preocupărilor sociale, economice, politice, deşi există mulţi indicatori pe roşu acolo. Ştiu că pare exotic să te gândeşti la altceva decât bula ta sătulă şi care alege şcoala copiilor după criterii care mai de care mai elitiste. Dar jumătate din forţa de muncă a României se naşte acolo unde s-a născut și veșnicia. Dacă vrem o ţară ca afară, nu putem ...
Citește mai mult »

Am inventat un nou tip de (pseudo)educaţie

De-a lungul istoriei, educația a trecut prin schimbări radicale, sincronizate cu dinamica socială şi cu viziunea faţă de viitor. Au existat practici exotice, care n-au trecut testul timpului, unele chiar barbare, dar și obiceiuri devenite acum clasice sau la care tindem să revenim. În prezent, deși asistăm la un adevărat asalt informațional în sfera educației, mai ales a parentingului, cum îi spune mai nou celei de acasă, lucrurile o cam iau în sens invers: şcoala a devenit mai degrabă un instrument desenat conform nevoilor actuale ale maselor de indivizi şi nu a unui ideal spre care se tinde, a unor previziuni privitoare la viitor. Iar abordările exotice nu au dispărut, din contră. Apar tot soiul de noi “educaţii” patentate doar prin numarul de cititori ai unor autori care n-au apucat să implementeze în masă, ori măcar în casă, rodul imaginaţiei lor bogate. Aşa că m-am gândit: de ce nu aş inventa şi eu un tip de educaţie? Pseudo, de fapt, ca toate astea apărute ca ciupercile după ploaie. Bine, mă descalifică faptul că eu am studiat formal subiectul ...
Citește mai mult »

Când începe educaţia?

În ţările civilizate se vorbeşte tot mai mult despre educaţia timpurie, adică cea care începe tot mai aproape de momentul naşterii. Acolo există instituţii formale în care copiii sunt aduşi precoce pentru că mamele sunt considerate o sursă de creştere economică, nu doar creatoare de viaţă a unor noi surse de creştere economică. La noi creşele sunt încă prea puţine şi oricum au ca scop primordial îngrijirea copiilor, nu neapărat educaţia lor. Copiii sunt hrăniţi, le sunt schimbate scutecele și sunt păziți de rele (asta dacă nu-i chinuie vreo descreierată, cum am văzut cam des prin presă în ultimul timp). Discuția este foarte nuanțată: întotdeauna un mediu familial va fi prielnic dezvoltării armonioase a copilului, dar nu multe mame își doresc sau pot să-și intrerupă/ abandoneze cariera pentru a crește copiii. Vârsta bunicilor crește constant, astfel încât ei au nevoie la rândul lor de îngrijire și asistență, bonele sunt puține și oricum costurile tind să devină prohibitive când vorbim despre unele cu adevărat calificate. Educația timpurie instituționalizată rămâne așadar o soluție viabilă și înțeleaptă din punct de vedere ...
Citește mai mult »