Educatie

Unde pot duce erorile?

Suntem obișnuiți să demonizăm greșelile. Motivele sunt evidente: dacă un funcționar greșește, am putea plăti o taxă mai mare. Dacă un șofer o dă în bară se pot ivi accidente cu urmări nu tocmai dezirabile. Ca medic, ai deseori chiar responsabilitatea vieții pacientului pe care îl tratezi. Percepția asupra greșelilor este așadar corelată strict cu efectele sale negative. Și totuși, din erori se pot întâmpla și lucruri bune. Multe rețete culinare de senzație sunt rezultatul unor banale nereușite. Ba chiar și tratamente medicale. Sau invenții care ne-au schimbat viața. De exemplu, poveştile spun că chipsurile şi-au început măreaţa carieră culinară atunci când un client nemulţumit a făcut retur la bucătărie unei poţii de cartofi prajiţi nu tocmai comestibili. Iar descoperirea penicilinei nu face nici ea tocmai cinste inventatorului, care a uitat să cureţe recipientele cu mostre de bacterii stafilococice pe care le folosea în cercetările sale şi astfel acestea au prins mucegai. Pentru un laborator de cercetare chestia asta nu-i tocmai o bravadă. Şi acum vine partea cu adevărat ciudată. Pentru că urmează să vă spun că trebuie ...
Citește mai mult »

Plus/ minus

În profesia mea, îmi dau seama despre dificultatea unor potențiale proiecte de recrutare după modul în care îmi sunt descrise: dacă cei din fața mea au multe cerințe pozitive (“candidatul să știe tehnologia x, să fie muncitor și comunicativ”) atunci vorbim despre proiecte noi. Dacă apar preponderent cerințe negative (“să nu întârzie, să nu aibă probleme de adaptare, să nu fie introvert”) atunci vorbim despre proiecte vechi, care au trecut deja prin câteva serii de insuccese. În viața personală este la fel. Veți observa că oamenii încercați de viață și greutăți, au tendința de a-și dori negații: ginerele să nu bea și să nu fie violent, copiii să nu aibă necazuri sau boli, în general să nu vină vremuri grele. Social stăm la fel: ne dorim politicieni care să nu fure și să nu fie proști. Ați zice că nu-i o mare problemă asta și că încerc să despic un fir invizibil în patru părți egale. În realitate lucrurile nu stau chiar așa. Profesional vorbind, eu știu că proiectele care tind să fie definite negativ eșuează în marea lor ...
Citește mai mult »

Există proști cu diplomă și deștepți neatestați

Cumva, de când a început școala, mă tot lovesc de discuții care se învârt în jurul necesității diplomelor de absolvire. Sunt ele importante? Sunt esențiale în devenirea noastră profesională? Putem să avem o carieră de succes în lipsa lor? Înainte de a răspunde fac încă o dată precizarea clasică pentru băieții mei: școala, și implicit diplomele care o atestă, nu sunt negociabile în familia noastră. Le vreau în cutia cu acte! 🙂 Să o luăm cu începutul: ce atestă o diplomă de absolvire? Obținerea unei patalamale este (cel puţin în teorie) dovada învățării unor conținuturi și a unor deprinderi considerate a fi esențiale pentru un ciclu de învățare. Există, după cum ştim, instituţii care gestionează toate aceste formalităti şi care se constituie ca un garant al faptului ca acea diplomă nu este o simplă hârtie, ci una cu un caracter oficial. În practică însă, învăţarea formală a unor conţinuturi şi deprinderi nu garantează că persoana respectivă le va putea folosi creativ şi eficient în profesia sa. În plus, nici cei care proiectează aceste ţinte educative nu ştiu întotdeauna să aleagă ...
Citește mai mult »

Dileme și frici parentale

Spun mereu că una dintre cele mai enervante replici din bebeluşia copiilor mei a fost cea cu care mă consolau adesea mămicile cu experiență: “Copii mici, probleme mici. Copii mari, probleme mari. Vezi tu mai târziu ce simple îți vor părea toate acestea!” Ce ar putea fi mai rău ca nişte pui de oameni care ne ţin noaptea în teroare şi ziua în întuneric al gândurilor? Care plâng oricând şi oricum, care ne limitează nu doar viaţa socială, personală, profesională, dar şi chestii de bază în supravieţuirea umană: a mânca în linişte şi a-ţi igieniza regulat corpul? Așa gândeam atunci. Acum știu că aveau dreptate. Bebeluşia este un soi de olimpiadă a abilităţilor fizice: ridici, alergi, reziști. Ceea ce îi urmează este un adevărat turnir psihologic, mult mai greu de dus şi cu rezultate imposibil de anticipat. La începutul săptămânii copilul cel mare a dat semne de epuizare. Are program regulat la Asha, se implică în organizarea Balului Bobocilor din liceu şi a alegerilor electorale de acolo, plus un alt proiect interesant la care lucrează din vară şi ...
Citește mai mult »

Cea mai bună strategie de apărare

Am citit zile acestea al nuștiucâtălea articol despre cum se pot apăra copiii de violența din jurul lor. Același tipic: violența naște violență, nu riposta, spune stop, sfaturi care sună bine pe hârtie, dar în viața reală sunt la fel de inutile precum nisipul în deșert. Primul lucru care trebuie să-l înțeleagă copiii (și adulții) este acela că lumea în care trăim nu este și nu va fi niciodată un loc sigur. Acum să nu intrăm într-o perpetuă panică, dar oricât am vrea să fie altfel, vor exista întotdeauna oameni care nu știu să-și exprime emoțiile altfel decât agresiv, se vor naște pedofili, criminali, tâmpiți. Apoi, nu orice formă de violență merită discuții ample și analize pe subiect. Copiii sunt un vagon de energie, lipsindu-le în schimb simțul realității. Să nu uităm că noi ne făceam ceas cu amprenta dinților sau mâncam lipici îndemnându-i și pe alții să o facă. Ei se împing să-și facă loc pentru că este cea mai rapidă soluție și nu înțeleg unde-i baiul cu ea. A face din fiecare gest care pare și ...
Citește mai mult »

Disconfortul și învățarea

Mulți dintre noi, adulții, au uitat poate, dar pentru a învăța să scrie, au avut nevoie de multă răbdare și exercițiu. Uneori mușchii mici ai mâinii se blocau sub presiunea efortului depus, alteori deveneau dureroși zile în șir. Nu a fost ușor și dacă n-ar fi existat motivația de a trece peste disconfort, am fi rămas probabil nealfabetizați. Acum scriem la foc automat, fără să mai conștientizăm fiecare literă, legătură, algoritm. Și practicarea unui sport ne învață câte ceva despre disconfortul din învățare. La început abia miști, abia pricepi reguli, abia ce poți imita niște mișcări ale antrenorului. Punctul maxim de frustrare apare atunci când ajungi să te doară fiecare părticică din corp și, cu toate acestea, trebuie să te antrenezi în continuare. Dincolo de el începe creșterea și perfecționarea. Orice abilitate se dobândește greu. Uneori cu dificultăți fizice, alteori mentale, dar cel mai frecvent schimbarea veritabilă și performanța “dor”, mai ales la început, pe toate planurile. Lucrând cu copiii, am realizat că noi, oamenii, venim deja pe lume echipați pentru a face față disconfortului din învățare. Piticii ...
Citește mai mult »

O lume mai bună cu oameni ne-buni

Nu este părinte să nu spere ca ai lui copii să trăiască într-o lume mai bună, mai prosperă, mai liniștită. Cel puțin noi, decrețeii, perpetua generație de sacrificiu, sătui de piedici și neajunsuri, avem acest discurs adânc întipărit în mentalitate. Să le fie mai bine, sperăm mereu, dar cumva uităm coordonatele concrete ale conceptului, transformând visul nostru într-o veritabilă utopie. Pentru că lume mai bună nu poate să înseamne o lume în care stăm cu toții permanent sub cocotieri cu un suc rece. În care nimeni nu face nimic, dar pică din cer bani și cupoane de reduceri. În care toate fetele sunt prințese cu program după bunul lor plac și băieții persoane de succes care nu fac nimic pentru asta. O lume mai bună înseamnă, de fapt, drepturi egale și șanse egale, indiferent că ești din Poplaca sau Cluj, fata lui Băsescu zis Petrov sau a lui Nea Ilie zis a lu’ Groparu. Asta înseamnă educație formală de calitate în orice colț uitat de lume, meritocrație, dezvoltare economică, socială, culturală. O lume mai bună înseamnă aer respirabil, apă ...
Citește mai mult »

Poate cel mai mare risc în parenting

Săptămâna trecută am fost la un workshop foarte interesant de psihologie sportivă. Printre multe alte confirmări utile, am aflat şi câte ceva la care nu m-am gândit până acum. Ba chiar m-am șocat și speriat în același timp aflând că cel mai mare risc în cariera din acest domeniu al băieţilor nu este reprezentat de accidentări, aşa cum mi-am închipuit eu în naivitatea mea. Și nici pierderea motivaţiei generată de multiplele frustrări ale parcursului deloc uşor. În mod surprinzător, abandonul drumului spre performanţă este cauzat de ceva mult mai poetic şi greu de pus în indicatori: îndrăgosteala. Plăcerea de a iubi romantic, coroborată cu dorinţa de a face pe plac persoanei respective este aşadar principalul motiv pentru care sportivii renunţă pe parcurs. Şi dacă nu o fac, generează oricum impedimente majore, tratabile de regulă prin intervenţie terapeutică. Nu-i de mirare că psihiatrii au vrut la un moment dat să introducă îndrăgosteala pe lista bolilor psihice. Pentru că provoacă, cel putin temporar, pierderea raţiunii, predispune la gesturi nebuneşti, deseori regretabile. Dar nu doar cariera sportivă este în pericol atunci ...
Citește mai mult »

Din seria “şi alte mituri”: testul bezelei şi amânarea satisfacţiei

Aproape toate prezentările despre psihologia copilului/ parenting  fac referire la o veche cercetare psihologică, urmate de câteva altele, care atestă fără (prea multe) dubii că acei copii care au capacitatea de a-și amâna satisfația sunt pe calea sigură spre succes. Testul Marshmallow  (sigur ați auzit despre el!) a devenit așadar viralul tuturor celor preocupați de educația copilului lor, de fapt de performanță, că în zilele noastre părinții nu prea mai văd altceva. În anii de facultate am discutat fără excepţie despre limitările tuturor teoriilor psihologice sau pedagogice şi ale experimentelor făcute în acest sens. Niciuna nu-i infailibilă! Toate au hibe și merită o doză de circumspecție. Iar testul cu pricina are și el multe. Le zic mai jos pe primele care îmi vin în minte și sunt suficient de digerabile pentru un text de blog. În primul rând variază obiectul gratificarii: este fie biscuite, covrigel, bezea. Preferinţele copiilor sunt destul de imprevizibile, ar fi trebuit o adevărată cercetare preliminară să poţi tenta pe fiecare cu ce îl atrage cel mai mult.  Şi dacă s-ar fi folosit acelaşi “stimulent”, tot ar ...
Citește mai mult »

Cultura abuzului la români

Ați mers vreodată la un antrenament sportiv al unei grupe de copii? Dacă nu, vă povestesc eu scenariul, că am tot fost spectator: antrenorul este de regulă scorțos, autoritar, agresiv. Greșelile sunt penalizate cu severitate, comentariile aferente fiind întotdeauna mai numeroase decât sugestiile de îmbunătățire. Iar cei care încearcă să iasă din personajul clasic creionat de înaintași sau școli, suferă de o pasivitate depresivă pentru cursanți, butonează telefonul, stau de vorbă cu alții, generând o plictiseală demotivantă. Rezultatele sportului românesc se văd deja: sunt mii de școli pentru fiecare sport în parte. Au ajuns mai dese ca farmaciile. Dar singurii care visează să ajungă cu adevărat sus sunt cei școliți afară, acolo unde psihologia sportivă este considerată utilă în sinergia faptelor, iar performanța este privită complex, multidisciplinar. Dar nu doar sportul suferă de boala asta. La școală este la fel. Indiferent de vârstă, copiii devin niște soldăței buni de executat ordine și aliniat în regulamente. “Eu spun, tu faci și taci!” pare a fi deviza multor dascăli. În anii ‘80 unii mai sadici (aș jura că sunt ruși) s-au ...
Citește mai mult »