Educatie

Totuşi, ce facem cu toţi aceşti copii aflaţi în situaţii de risc?

Zilele trecute, noul ministru din fruntea Educaţiei, o doamnă stimabilă şi plină de intenţii bune, a inspectat însoţită de mulţi reporteri şi cameramani câteva şcoli din judeţul Ialomiţa. Aşa cum mă aşteptam, lucrurile nu s-au schimbat prea mult de când, la rândul meu, îmi pierdeam pantofii prin noroaiele unor sate similare, tot din judeţul cu pricina: haznale în curtea şcolii, copii descălţaţi înainte de a intra în sala de clasă, cadre didactice nevoite să plătească din buzunarul propriu naveta, suflete ale căror şanse la educație permanentă dispar încă de când se nasc. Au trecut aproape 30 de ani în care satul românesc s-a degradat continuu, iar educaţia din mediul rural a fost la coada tuturor preocupărilor sociale, economice, politice, deşi există mulţi indicatori pe roşu acolo. Ştiu că pare exotic să te gândeşti la altceva decât bula ta sătulă şi care alege şcoala copiilor după criterii care mai de care mai elitiste. Dar jumătate din forţa de muncă a României se naşte acolo unde s-a născut și veșnicia. Dacă vrem o ţară ca afară, nu putem ...
Citește mai mult »

Am inventat un nou tip de (pseudo)educaţie

De-a lungul istoriei, educația a trecut prin schimbări radicale, sincronizate cu dinamica socială şi cu viziunea faţă de viitor. Au existat practici exotice, care n-au trecut testul timpului, unele chiar barbare, dar și obiceiuri devenite acum clasice sau la care tindem să revenim. În prezent, deși asistăm la un adevărat asalt informațional în sfera educației, mai ales a parentingului, cum îi spune mai nou celei de acasă, lucrurile o cam iau în sens invers: şcoala a devenit mai degrabă un instrument desenat conform nevoilor actuale ale maselor de indivizi şi nu a unui ideal spre care se tinde, a unor previziuni privitoare la viitor. Iar abordările exotice nu au dispărut, din contră. Apar tot soiul de noi “educaţii” patentate doar prin numarul de cititori ai unor autori care n-au apucat să implementeze în masă, ori măcar în casă, rodul imaginaţiei lor bogate. Aşa că m-am gândit: de ce nu aş inventa şi eu un tip de educaţie? Pseudo, de fapt, ca toate astea apărute ca ciupercile după ploaie. Bine, mă descalifică faptul că eu am studiat formal subiectul ...
Citește mai mult »

Când începe educaţia?

În ţările civilizate se vorbeşte tot mai mult despre educaţia timpurie, adică cea care începe tot mai aproape de momentul naşterii. Acolo există instituţii formale în care copiii sunt aduşi precoce pentru că mamele sunt considerate o sursă de creştere economică, nu doar creatoare de viaţă a unor noi surse de creştere economică. La noi creşele sunt încă prea puţine şi oricum au ca scop primordial îngrijirea copiilor, nu neapărat educaţia lor. Copiii sunt hrăniţi, le sunt schimbate scutecele și sunt păziți de rele (asta dacă nu-i chinuie vreo descreierată, cum am văzut cam des prin presă în ultimul timp). Discuția este foarte nuanțată: întotdeauna un mediu familial va fi prielnic dezvoltării armonioase a copilului, dar nu multe mame își doresc sau pot să-și intrerupă/ abandoneze cariera pentru a crește copiii. Vârsta bunicilor crește constant, astfel încât ei au nevoie la rândul lor de îngrijire și asistență, bonele sunt puține și oricum costurile tind să devină prohibitive când vorbim despre unele cu adevărat calificate. Educația timpurie instituționalizată rămâne așadar o soluție viabilă și înțeleaptă din punct de vedere ...
Citește mai mult »

Palatul de cleștar

Nu am de gând să scriu azi un basm de iarnă. Deși inspirația a venit în parcul din cartier, luminat și decorat în spiritul acestui anotimp. Va fi un text despre supraprotecție. Despre prea multă grijă. Despre a muta munții din loc pentru copiii noștri, astfel încât să aibă calea liberă. Ieri, copilul cel mic a vrut în parcul mare, despre care a auzit la școală că este frumos pregătit pentru Crăciun. Evident că odată ce a primit de la un alt puști întrebarea magică “Vrei să fii prietenul meu?” decorațiunile au trecut pe plan secund și a urmat o partidă de alergat pe cinste. Dar experiența a fost frumoasă și m-am bucurat de bucuria lui la vederea urșilor, clopoțeilor, brăduților plini de lumină. În timp ce copilul se juca, eu tremuram ca frunza în apropiere, devenind, fără să vreau, martora unei conversații telefonice dintre un părinte supărat și un profesor acuzat. Să-mi scuzați impolitețea, dar și să mă fi mutat în altă parte tot aș fi auzit, la cât de tare se prezentau argumentele! Iar subiectul era ...
Citește mai mult »

Ce pot face părinții?

Vuiet mare în România noastră dragă: rezultatele testelor PISA recent publicate arată, și ele, ceea ce știm cu toții, adică declinul educației formale din România. Problemele au fost punctate deja și din păcate rezolvările sistemice nu ne aparțin. Noi, ca părinți, putem face doar ceea ce stă în puterea noastră și să știți că nu-s puține. Ca bun cunoscător al pieței muncii, vă zic că există două mari probleme ale celor care se angajează: una ar fi adaptabilitatea, adică abilitatea de a face față cu ușurință unor situații noi, neuzuale, iar cealaltă lipsa de flexibilitate a gândirii, cu alte cuvinte capacitatea de a procesa în mod creativ informațiile pe care le dețin. Ca părinți trebuie, în primul rând, să creștem oameni. Și în al doilea potențiali angajabili. Pentru că aici e cheia, după ce educația formală se încheie, copiii trebuie să fie adulți independenți, capabili de succes profesional și personal. Cum dezvoltăm adaptabilitatea copiilor noștri? Nu este foarte greu: trebuie doar să-i expunem la experiențe și situații de învățare, funcționare sau relaționare diverse. Cu alte cuvinte să ieșim din paradigma ...
Citește mai mult »

Limitele educației în masă

Ieri eram în mașină, iar Cezar își verifica cronometrul de pe tabletă. Are curiozități legate de timp, simte că-l percepe uneori aiurea (ca noi toți, pentru care o oră poate dura câteva minute sau un secol, în funcție de ce așteptăm) și își pune tot soiul de alarme și socotitori de secunde. De data asta, ecranul îi arăta că au trecut 42 de ore de la ultima verificare. Așa că se pune pe calculat și decretează în scurt timp: “mai sunt 6 ore și se fac două zile de când am fixat cronometrul!” Tatăl copilului a remarcat corect: acesta tocmai rezolvase o problemă de matematică destul de grea, care a presupus multimple operații matematice: transformări de ore în zile, o înmulțire (adunare repetată în cazul nostru) și o scădere. Toate se învață la școală extrem de complicat. Îmi aduc aminte de la cel mare, care acasă jongla cu sferturi, jumătăți și întregi, după ce a făcut fracțiile în clasa a patra mi-a spus: știi, lucrurile sunt mult mai complicate! Evident că nu erau și tot la pâinea din bucătărie ...
Citește mai mult »

Unde pot duce erorile?

Suntem obișnuiți să demonizăm greșelile. Motivele sunt evidente: dacă un funcționar greșește, am putea plăti o taxă mai mare. Dacă un șofer o dă în bară se pot ivi accidente cu urmări nu tocmai dezirabile. Ca medic, ai deseori chiar responsabilitatea vieții pacientului pe care îl tratezi. Percepția asupra greșelilor este așadar corelată strict cu efectele sale negative. Și totuși, din erori se pot întâmpla și lucruri bune. Multe rețete culinare de senzație sunt rezultatul unor banale nereușite. Ba chiar și tratamente medicale. Sau invenții care ne-au schimbat viața. De exemplu, poveştile spun că chipsurile şi-au început măreaţa carieră culinară atunci când un client nemulţumit a făcut retur la bucătărie unei poţii de cartofi prajiţi nu tocmai comestibili. Iar descoperirea penicilinei nu face nici ea tocmai cinste inventatorului, care a uitat să cureţe recipientele cu mostre de bacterii stafilococice pe care le folosea în cercetările sale şi astfel acestea au prins mucegai. Pentru un laborator de cercetare chestia asta nu-i tocmai o bravadă. Şi acum vine partea cu adevărat ciudată. Pentru că urmează să vă spun că trebuie ...
Citește mai mult »

Plus/ minus

În profesia mea, îmi dau seama despre dificultatea unor potențiale proiecte de recrutare după modul în care îmi sunt descrise: dacă cei din fața mea au multe cerințe pozitive (“candidatul să știe tehnologia x, să fie muncitor și comunicativ”) atunci vorbim despre proiecte noi. Dacă apar preponderent cerințe negative (“să nu întârzie, să nu aibă probleme de adaptare, să nu fie introvert”) atunci vorbim despre proiecte vechi, care au trecut deja prin câteva serii de insuccese. În viața personală este la fel. Veți observa că oamenii încercați de viață și greutăți, au tendința de a-și dori negații: ginerele să nu bea și să nu fie violent, copiii să nu aibă necazuri sau boli, în general să nu vină vremuri grele. Social stăm la fel: ne dorim politicieni care să nu fure și să nu fie proști. Ați zice că nu-i o mare problemă asta și că încerc să despic un fir invizibil în patru părți egale. În realitate lucrurile nu stau chiar așa. Profesional vorbind, eu știu că proiectele care tind să fie definite negativ eșuează în marea lor ...
Citește mai mult »

Există proști cu diplomă și deștepți neatestați

Cumva, de când a început școala, mă tot lovesc de discuții care se învârt în jurul necesității diplomelor de absolvire. Sunt ele importante? Sunt esențiale în devenirea noastră profesională? Putem să avem o carieră de succes în lipsa lor? Înainte de a răspunde fac încă o dată precizarea clasică pentru băieții mei: școala, și implicit diplomele care o atestă, nu sunt negociabile în familia noastră. Le vreau în cutia cu acte! 🙂 Să o luăm cu începutul: ce atestă o diplomă de absolvire? Obținerea unei patalamale este (cel puţin în teorie) dovada învățării unor conținuturi și a unor deprinderi considerate a fi esențiale pentru un ciclu de învățare. Există, după cum ştim, instituţii care gestionează toate aceste formalităti şi care se constituie ca un garant al faptului ca acea diplomă nu este o simplă hârtie, ci una cu un caracter oficial. În practică însă, învăţarea formală a unor conţinuturi şi deprinderi nu garantează că persoana respectivă le va putea folosi creativ şi eficient în profesia sa. În plus, nici cei care proiectează aceste ţinte educative nu ştiu întotdeauna să aleagă ...
Citește mai mult »

Dileme și frici parentale

Spun mereu că una dintre cele mai enervante replici din bebeluşia copiilor mei a fost cea cu care mă consolau adesea mămicile cu experiență: “Copii mici, probleme mici. Copii mari, probleme mari. Vezi tu mai târziu ce simple îți vor părea toate acestea!” Ce ar putea fi mai rău ca nişte pui de oameni care ne ţin noaptea în teroare şi ziua în întuneric al gândurilor? Care plâng oricând şi oricum, care ne limitează nu doar viaţa socială, personală, profesională, dar şi chestii de bază în supravieţuirea umană: a mânca în linişte şi a-ţi igieniza regulat corpul? Așa gândeam atunci. Acum știu că aveau dreptate. Bebeluşia este un soi de olimpiadă a abilităţilor fizice: ridici, alergi, reziști. Ceea ce îi urmează este un adevărat turnir psihologic, mult mai greu de dus şi cu rezultate imposibil de anticipat. La începutul săptămânii copilul cel mare a dat semne de epuizare. Are program regulat la Asha, se implică în organizarea Balului Bobocilor din liceu şi a alegerilor electorale de acolo, plus un alt proiect interesant la care lucrează din vară şi ...
Citește mai mult »