De-ale oamenilor mari

Epidemia de mârlănie

Constat cu mare disconfort că numărul nesimțiților crește exponențial. Și definesc ca nesimțiți acei indivizi pentru care politețea este inaccesibilă, regulile de bun simț sunt inacceptabile, iar societatea este doar o scenă  de manifestare a propriului ego. Cum se manifestă nesimțenia? Limbaj dur care nu are justificare, lipsa elementarelor semne de mers biped (salutul, pus un ambalaj la coș, ținut gura în anumite momente), incapacitatea de a înțelege că drepturile unuia și drepturile altuia trebuie să se armonizeze, nu excludă. De ce crește numărul nesimțiților? Pentru că familia modernă are tot mai des senzația că cei șapte ani de acasă ai copiilor înseamnă doar hrană, haine și jucării. Pentru că ne sunt promovate modele de grobieni bogați și avem senzația că drumul spre succes este pavat cu mârlănie. (Realitatea este că există mult mai mulți nesimțiți săraci, dar pe ei îi compătimim, nu lăudăm.) Și nu în ultimul rând pentru că îi încurajăm tacit. Pentru orice nesimțit care vorbește unui grup, există zeci de simțiți care tac: “Nu mă cobor la nivelul lui! Cine intră în troaca porcilor riscă ...
Citește mai mult »

Becul cu trei fraţi

După cum ştiţi deja, seara am program instructiv educativ care culminează cu o poveste de culcare. Spusă celui mic, cu cel mare încap acum doar glume în program. De regulă mergem pe clasice, prin natura meseriei (de bază) am un repertoriu bogat şi diversificat. Aseară a fost cu chef de improvizaţie aşa că mi-a cerut o poveste despre un bec cu trei fraţi. Şi să fie lungă, nu ca în alte dăţi. A ieşit după cum urmează: A fost o dată ca niciodată un bec ca toate celelalte: nici prea mare, nici prea mic, nici prea cuminte, nici prea neastâmpărat, nici prea colorat, nici prea lipsit de culoare. Şi becul acesta avea trei fraţi: unul lumina baia, unul bucătăria şi unul dormitorul casei. Becul nostru stătea semeţ pe hol chiar la intrare. Într-una din zile, de plictiseală probabil, personajul principal s-a pus pe laudă de sine care, ştim cu toţii, nu miroase niciodată a bine: – Eu sunt cel mai important bec din casă! Dacă n-aş fi eu oamenii nu ar mai ajunge în celelalte încăperi. S-ar împiedica şi ar cădea! – ...
Citește mai mult »

Welcome to the Jungle

Nu cred că exagerez spunând că mulţi merg zilnic la serviciu cu senzaţia continuă că îi aşteaptă o nouă aventură în Jungla Amazoniană. O floră şi faună diversă, pericole la tot pasul, incapacitatea de a previziona ce urmează să se întâmple, conflicte între specii și chiar defrişări masive în zilele grele. Firmele sunt conduse de oameni şi compuse din ei. Fiecare cu personalitatea, educaţia, povestea de viaţă şi interesele sale. Fiecare cu o motivaţie aparte, cu suişurile şi coborâşurile din posesie. Să-i împaci pe toţi este imposibil, dovadă stau multiplele conflicte de muncă aflate în mediere sau în așteptarea unei decizii judecatorești și numeroasele demisii cu țâfnă. Dar putem încerca să facem câțiva pași mici și previzibili. De ce apar aşadar neînţelegeri între angajaţi indiferent de statutul lor profesional sau poziţia în organigramă  și cum le putem evita? 1. Din cauza diferenţelor de temperament sau de dinamică. Le voi denumi generic nepotriviri de energie: un angajat este mai productiv dimineaţa, un altul se activeaza abia după prânz şi opt cafele. Unul are un ritm de lucru alert, altul are ...
Citește mai mult »

O poveste despre dinţi. Sau despre frică

Pe vremea mea (maică!), tratamentul stomatologic al copiilor era un coşmar. Mergeai de mânuţă cu unul dintre părinţi până la policlinică unde stăteai la o coadă infernală citind afișele de propagandă medicală din sala de aşteptare şi auzind bâzâitul sinistru al aparaturii medicale. Pentru variaţie se distingeau periodic exprimări ale ţâfnei personalului medical, copleşit cu siguranţă de ritmul infernal de lucru. Când îţi venea rândul nu avea nimeni timp de pregătiri psihologice sau explicaţii, deschideai gura şi fie acceptai tratamentul, fie ieşeai din cabinet în puternice urlete motivaţionale pentru cei ce îşi aşteptau rândul şi pentru părinţii care jurau că nu mai pun piciorul acolo. Îi mulţumesc mamei mele pentru că a insistat să mă ducă în ciuda situaţiei deloc prielnice şi că a căutat continuu soluţii mai bune. Aproape inexistente, dar tot a găsit. Şi mulţumesc maşinii de propagandă că m-a ajutat mult în a duce o viaţă de adult sănătoasă: speriată de hidoasele afişe care tronau semeţe pe holurile policlinicii, nu m-am apucat nici de băut, nici de fumat. Păcat că pe atunci ciocolata nu ...
Citește mai mult »

Cercetătorii englezi şi cercetătoarea mioritică

Despre cercetătorii englezi se vorbeşte doar de bine. Când vrei să bagi un truism sau o glumă răsuflată, o asortezi cu sintagma “cercetătorii englezi au descoperit asta” şi gata, ai terminat cu demonstraţia. Am crezut că este un mit urban şi nimic mai mult. Până ieri, când mi-a apărut în feed un articol despre atractivitate, pentru că orice revistă care se respectă are câte unul pe săptămână. Pe lângă sfaturile ultraştiute (ruj roşu şi zâmbet la doamne, seriozitate şi unghii tăiate la domni), m-a surprins un element nou, cercetat temeinic de cine alţii decât prea-invocaţii cercetători englezi. Care ce credeţi că au descoperit? Că dacă bărbaţii poartă un tricou cu litera T inscripţionată pe piept, vor fi consideraţi atractivi de un număr mai mare de femei. Mai exact cu 12% mai multe decât dacă tricoul este purtat cu litera inversată. Am luat-o iniţial ca glumă, dar e pe bune, găsiţi detalii pe site-ul Universităţii în cauză dacă doriţi. Adică aici. Puteţi chiar contacta persoana care a coordonat proiectul şi solicita multiple alte informaţii. 12% nu e mult, dar poate ...
Citește mai mult »

Cu naţiunea la psiholog

Ştiu că nu mă luaţi în seamă, dar ar trebui să mergem cu toţii la psiholog. Într-un grup uriaş, ţinându-ne de mână, de bună voie şi nesiliţi de nimeni sau poate doar de conştientizarea neaşteptată a propriei noastre gândiri totalmente pervertite în rău. Suntem inundaţi de ştiri negative şi ne plac. Vegetăm într-o stare soră cu depresia şi ne cufundăm în ea. Viitorul sună rău, trecutul ne dezgustă. Aproapele nostru este o sursă permanentă de nervi sau invidie. Nu ne îngrijim de noi sau de ceea ce ne înconjoară. În percepţia publică totul este mucegăit şi greşit: Medicii? Nişte şpăgari criminali. Profesorii? Inutili care fac mai mult rău decât bine copiilor nostri. Poliţiştii? O tagmă care se plimbă de colo-colo şi filmeaza gândaci. Farmaciştii? Mafioţi. Bancherii? Lipitori care trăiesc din munca altora. Vecinii? Needucaţi, necivilizaţi. Părinţii? Niste erori ale biologiei. Copiii? Erori ale educaţiei. Străzile? Catacombe periculoase. Arhitectura? Un amestec bizar şi inestetic de stiluri. Mâncarea? Bombă calorică. Cultura? Copy-paste de la alţii. Moda? O glumă bună. Afacerile de succes din România? Căpuşe ale statului. Instituţiile statului? Definiţia falimentului perpetuu. ...
Citește mai mult »

Greșeli

M-am gândit mult dacă să scriu (iar) despre greșeli folosind (de această dată) exemple proprii. Dar într-o lume tot mai sufocată de perfecțiune consider cele povestite azi un exercițiu bun. Iată câteva dintre erorile mele: – La începutul carierei am calculat greșit un buget de instruire. Pare o greșeală fără consecințe majore, dar asta a însemnat pentru ofertanți un audit costisitor al căror costuri nu au fost recuperate. Iar pentru angajații care știau că programul a fost acceptat, o promisiune neonorată. Cursurile erau pe cale să înceapă când o duduie nedormită de la HR a realizat că făcuse propunerea de buget către top management uitând niște zerouri. Calculul aprobat era așadar de 50 de ori mai mic decât cel real. Programul a fost sistat, toți cei implicați au avut de suferit. – Altă dată am trimis un short-list către toți colegii în loc să-l trimit doar managerului care angaja. Trei CV-uri și trei profile profesionale cuprinzând detalii sensibile precum salariul, disponibilitatea și alte negociabile au ajuns așadar publice. Era un job tehnic, greu de recrutat și selectat, iar ...
Citește mai mult »

Lasă piatra!

Cu mulți ani în urmă, să fi fost prin studenție, pierdeam vremea la o terasă din zona Cotroceni dezbătând împreună cu niște cunoscuți o problemă neimportantă pe atunci: au sau nu au femeile dreptul de a renunța la o sarcină? Principalii combatanți erau subsemnata, filozoafă și stearpă ca o stâncă, poziționată definitiv împotriva avortului și o cunoscută de-a mea, mai pragmatică și fertilă ca o rozătoare, combătând civilizat despre cât de greu este să crești copii cât timp ești încă dependent(ă) financiar și locativ de părinți. Discuția a durat mult, argumentele s-au perindat cu droaia, dar la final fiecare a plecat cu aceeași idee fixă pe care a avut-o la începutul dezbaterii. Iată-ne așadar peste mulți ani, fiecare dintre noi îmbrățișând involuntar și inconștient opinia celeilalte. Eu, încă filozoafă dar mai puțin stearpă, gravidă fiind cu o sarcină pe care doctorul mi-a recomandat să o întrerup, am înțeles ce decizie grea este, ce cost psihologic are, câți alții intră în calcul atunci când o iei, ce mecanisme de apărare apar. Și da, la final te gândești că pui ...
Citește mai mult »

Mamă sau divă?

Mi-a ajuns zilele trecute în fața ochilor unul dintre multele articole scrise de mame supărate pe lume, mai exact pe așteptările nerealiste ale celorlalți privitoare la dichisitul și aranjatul femeilor care au copii. Nu avem timp, de aceea nu ne pieptănăm, punem pe noi ce găsim prin dulap, preferabil un sac și agățăm, temporar sau definitiv, frumusețea în cui. În comentarii – corul aplaudac al bocitoarelor: da, da, așa este, lumea e rea și nu ne înțelege! Abordarea este corectă până la un punct. Știu și eu cum este să arunci prima haină pe tine și să fugi spre grădiniță. Știu și cum este să nu apuci să faci duș seara sau să prinzi părul in coadă pentru că nu visezi nici măcar igienizare, darămite aranjat. Știu cum este să porți kilograme în plus, cum ridurile se adâncesc de la oboseală, cum lacrimile de neputință sau epuizare înroșesc agresiv ochii. Cunosc așadar prea bine frica de a trece pe lângă o oglindă pentru că… è periculoso sporgersi! Dar pentru că știu, nu înseamnă că îmi și place sau mi ...
Citește mai mult »

Despre traiul în comun

Tineri căsătoriţi fiind şi abia mutaţi într-un apartament cu trei camere, pe care l-am renovat cu greu, vecinii de deasupra ne-au făcut o mare bucurie: ne-au inundat tavanul din baie. Nu o dată, ci de nenumarate ori, câte o picătură chinezească de mărimea unui lighean. Deşi prima reacţie este să baţi la uşă cu un topor, te calmezi şi purcezi la a rezolva problema amiabil. Ceea ce s-a şi întâmplat. Gravidă fiind, vecinul de dedesubt, tânăr şi neliniştit fiind la rândul său, trăgea niste chefuri monstruoase de nu puteai pune geană peste geană nopţi în şir. Mai cu certuri, mai de voie bună, treaba s-a lămurit, deşi lipsei mele de somn de după naştere s-au adăugat natural nişte luni bune înainte. Chiar şi noi, când am renovat apartamentul, am supărat o vecină cu doi copii mici. Ba chiar vecinul petrecăreţ, devenit om al muncii serios, ne-a bătut la uşă supărat de roţile premergătorului Marelui Copil. Am aflat rezultatele multor alegeri, am cunoscut orarul vieţii de noapte ale unora sau problemele de prostată ale altora. Şi ei ne-au aflat probabil problemele ...
Citește mai mult »