De-ale oamenilor mari

90-60-90

Decenii întregi brandurile comerciale au folosit modele perfecte pentru a-și promova produsele. Fete superbe, tinere, perfecte, bărbați bronzați, cu mușchii la vedere, imagini ireale și intangibile. Evident că hainele, mașinile sau produsele cosmetice par mai dezirabile într-o asemenea companie. “Dacă îmi cumpăr telefonul ăsta, sunt cu un pas mai aproape de a arăta ca tânărul asta bine clădit!” ar trebui să gândească consumatorul de rând. Dar perfecțiunea nu traversează strada la fiecare semafor. Și după o perioadă lungă în care am plătit tânjind degeaba după ea, ne-am cam dat seama că nu mai interesează aşa de mult. Pentru că da: decenii la rând femeile trecute de 30 de ani au fost excluse din preocupările publicitarilor. Nu mai zic despre femeile care nu se apropiau idealului de frumuseţe stabilit Dumnezeu ştie prin ce algoritm, celebrul 90-60-90. Decenii la rând nu am văzut pe afișe riduri, celulită, vergeturi. Sunt rușinoase, trebuie ascunse. Doar că aproape toate suratele mele au câte ceva de pe această listă neagră! Și iată că au venit vremurile pe care le profeţeam: consumatorul s-a săturat de ...
Citește mai mult »

Succesul seduce şi panica vinde

Zilele acestea două ştiri sunt omniprezente sub ochii noştri: moartea prematură (şi cumva anunţată) a lui Kobe Bryant şi pandemia care stă să vină de gripă asiatică. Nu că cele trei ale noastre ar sta pe loc. Despre moarte, n-ai ce scrie inteligent. Vine când vrea, ia ce-i place. De data asta nouă suflete, printre care şi copii frumoşi, talentaţi, minunaţi, ca toţi copiii de altfel. Dar acum a venit cumva anunţată. Baschetbalistul american a povestit într-un interviu din 2018, că a luat decizia de a se deplasa cu elicopterul pentru a putea avea timp pentru familia sa: pentru a ajunge la meciurile şi serbările fetelor, pentru a tăia din momentele lungi şi agonizante din trafic. Ori a folosi transportul aerian pe post de taxi, îţi cam pune statisticile în cap. Există totuşi nişte concluzii evidente despre succes, iar prima este că nu-ţi dă răgaz de nimic altceva, te mănâncă pe tot. Şi trebuie să alegi. Şi nu-i uşor – cu cât reuşita este mai mare, cu atât costurile de timp, bani, energie, disponibilitate afectivă, sunt și ...
Citește mai mult »

Ca o gheată plină de Sfântul Nicolae

La noi perioada sărbătorilor este deopotrivă stresantă și generoasă. Cumva la final de an se adună multe administrative, apar probleme de sănătate și tot soiul de neprevăzute, dar cadourile sunt acolo și chiar copleșesc prin multitudinea lor. Aseară, după ce Moș Nicolae a venit pe furiș pe când unii erau la duș, iar alții duși de acasă și după entuziasmul consecinței cumințeniei noastre de-a lungul anului, fiecare s-a tuflit. Eu de oboseală, deja am nevoie de o pauză de la trezitul prea matinal, Cezar pentru că a realizat că trebuie să meargă la somn și la trezire nu va avea timp să se joace cu ce a primit fiind zi de școală, iar Cristi pentru că în cele două săptămâni rămase până la vacanță are un maraton de proiecte, teste și alte asemenea activități dătătoare de note, deci a trecut la teme. Cam așa sunt sărbătorile: te bucuri puțin și treci la treabă. Și nu doar ele, practic toate evenimentele marcante din viață vin mai degrabă cu o fast-bucurie. Nunta? Muncești un an înainte și un an după, ...
Citește mai mult »

Construcția relațiilor

Ați văzut cum se face o casă? Mai întâi o groapă mare, urâtă chiar, apoi în ea se toarnă o fundație de beton, din care ies multe mustăți de fier. Cel mai simplu este să-i ridici pereții, finisajele și detaliile fiind nu doar costisitoare ci și foarte migăloase. Cu oamenii e cam la fel. Pentru a avea o relație autentică trebuie mai întâi să cunoști terenul pe care construiești. Dacă e mlăștinos, nu va ține fundația. Apoi clădești, dar în detalii și migală stă, de fapt, calitatea, valoarea. Iar mustățile de fier sunt toate acele momente în care ai ajutat, ascultat, alinat. Am văzut oameni care intră în viața altora cu mare parcimonie. Zgândăresc puțin terenul și își închipuie că acolo pot clădi ceva. Alții care sapă o groapă adâncă și uită să mai și construiască. Sau cei care uită să pună armătura și tot ce clădesc se surpă imediat. Indiferent că vorbim despre rude, copii chiar, colegi, vecini, dacă vrem o relație profundă și durabilă trebuie să fim dispuși să-i suportăm și maldărele de pământ, și hăurile ...
Citește mai mult »

Echilibristica mamelor

Belinda Johnson, COO Airbnb, în vârstă de 52 de ani, a anunțat zilele trecute că părăsește scaunul înalt pe care l-a deținut pentru că își dorește să fie “o mamă și o soție mai bună”. Într-o scrisoare adresată angajaților companiei și ajunsă în presă, aceasta poveștește cum a ratat momente frumoase din viața primului ei copil și cum încearcă măcar la al doilea, ajuns(ă) deja la pragul adolescenței, să repare câte ceva. Executiva rămâne totuși în consiliul de administrație, deci nu părăsește total Airbnb. La 52 de ani și cu o poziție confortabilă la masa celor care dețin puterea financiară și de decizie, o astfel de mișcare nu pare deci tocmai riscantă. În biografia ei, fosta primă doamnă a Americii, Michelle Obama, povestește la rândul său cum mama ei și-a abandonat cariera pentru a-și crește cei doi copii, reluând-o odată cu admiterea lor la liceu. Pe de altă parte, citeam cu mulți ani în urmă un interviu cu Indra Nooyi, pe atunci CEO Pepsi, care ne dezvăluia câteva dintre despre încercările la care o supuneau copiii când ajungea târziu acasă, tocmai ...
Citește mai mult »

Care este cel mai mare risc în afacerile de familie

Am auzit des de-a lungul timpului pe la interviurile de angajare despre cultura organizațională din firmele de familie autohtone: multe idei fixe, mentalitate de clan (“cine nu zice ca noi e împotriva noastră!”), acoperirea greșelilor proprii și critica perpetuă a celorlalți. Este adevărat, istoria noastră prea scurtă, deloc liniară în a construi afaceri încă ne dă bătăi de cap. Afacerile de familie au însă atât dezavantaje cât și avantaje și m-am gândit să le punctez azi, în speranța că ar putea ajuta cândva. Ce înseamnă o afacere de familie? Probabil este clar pentru toată lumea: vorbim despre organizații în care fondatorii/ echipa inițială are legături de rudenie. Multe dintre ele își păstrează “demografia” și astfel nu se pot dezvolta decât în limitele de mărime ale clanului respectiv, altele își mențin preponderent posturile de conducere, mergând apoi pe o diversitate a angajărilor. Ce avantaj au aceste afaceri? Marele avantaj este posibilitatea de a comunica mult mai direct, sincer, eficient. Îți este mai simplu și mai comod să-i spui fratelui sau copilului tău că planifică o prostie. Că nu crezi în proiectul ...
Citește mai mult »

Plus/ minus

În profesia mea, îmi dau seama despre dificultatea unor potențiale proiecte de recrutare după modul în care îmi sunt descrise: dacă cei din fața mea au multe cerințe pozitive (“candidatul să știe tehnologia x, să fie muncitor și comunicativ”) atunci vorbim despre proiecte noi. Dacă apar preponderent cerințe negative (“să nu întârzie, să nu aibă probleme de adaptare, să nu fie introvert”) atunci vorbim despre proiecte vechi, care au trecut deja prin câteva serii de insuccese. În viața personală este la fel. Veți observa că oamenii încercați de viață și greutăți, au tendința de a-și dori negații: ginerele să nu bea și să nu fie violent, copiii să nu aibă necazuri sau boli, în general să nu vină vremuri grele. Social stăm la fel: ne dorim politicieni care să nu fure și să nu fie proști. Ați zice că nu-i o mare problemă asta și că încerc să despic un fir invizibil în patru părți egale. În realitate lucrurile nu stau chiar așa. Profesional vorbind, eu știu că proiectele care tind să fie definite negativ eșuează în marea lor ...
Citește mai mult »

Există proști cu diplomă și deștepți neatestați

Cumva, de când a început școala, mă tot lovesc de discuții care se învârt în jurul necesității diplomelor de absolvire. Sunt ele importante? Sunt esențiale în devenirea noastră profesională? Putem să avem o carieră de succes în lipsa lor? Înainte de a răspunde fac încă o dată precizarea clasică pentru băieții mei: școala, și implicit diplomele care o atestă, nu sunt negociabile în familia noastră. Le vreau în cutia cu acte! 🙂 Să o luăm cu începutul: ce atestă o diplomă de absolvire? Obținerea unei patalamale este (cel puţin în teorie) dovada învățării unor conținuturi și a unor deprinderi considerate a fi esențiale pentru un ciclu de învățare. Există, după cum ştim, instituţii care gestionează toate aceste formalităti şi care se constituie ca un garant al faptului ca acea diplomă nu este o simplă hârtie, ci una cu un caracter oficial. În practică însă, învăţarea formală a unor conţinuturi şi deprinderi nu garantează că persoana respectivă le va putea folosi creativ şi eficient în profesia sa. În plus, nici cei care proiectează aceste ţinte educative nu ştiu întotdeauna să aleagă ...
Citește mai mult »

O altă radiografie a succesului – Pete Sampras

Uite un lucru pe care cred că nu-l stie aproape nimeni despre mine: în adolescenţă l-am adorat pe Pete Sampras. Deşi nu pot spune că sunt pasionată de tenis, tipul ăsta m-a făcut să mă uit cu plăcere la multe dintre meciurile lui, iar pe unele chiar să mi le mai amintesc şi azi. Îmi părea foarte raţional şi calculat, dar totodată pasional în jocul lui, o combinaţie atipică şi poate de aceea intrigantă. În plus era frumuşel 🙂 Cu toate acestea, deşi am citit deja cartea autobiografica a lui Agassi, ba chiar şi pe cea a lui Federer, n-am considerat că Sampras ar avea ceva surprinzător de spus. Când zici raţional zici cumva şi plicticos, etichetă cu care tenismenul s-a luptat o buna parte a carierei sale şi în capcana căreia am căzut şi eu. Totuşi zilele acestea m-am încumetat să citesc şi “Pete Sampras – În mintea unui campion”, scrisă împreună cu jurnalistul american Peter Bodo. Am găsit acolo, ca şi în celelalte, poveşti despre succes, modele câştigătoare de parenting, o reţetă proprie a câştigului, ...
Citește mai mult »

Poate cel mai mare risc în parenting

Săptămâna trecută am fost la un workshop foarte interesant de psihologie sportivă. Printre multe alte confirmări utile, am aflat şi câte ceva la care nu m-am gândit până acum. Ba chiar m-am șocat și speriat în același timp aflând că cel mai mare risc în cariera din acest domeniu al băieţilor nu este reprezentat de accidentări, aşa cum mi-am închipuit eu în naivitatea mea. Și nici pierderea motivaţiei generată de multiplele frustrări ale parcursului deloc uşor. În mod surprinzător, abandonul drumului spre performanţă este cauzat de ceva mult mai poetic şi greu de pus în indicatori: îndrăgosteala. Plăcerea de a iubi romantic, coroborată cu dorinţa de a face pe plac persoanei respective este aşadar principalul motiv pentru care sportivii renunţă pe parcurs. Şi dacă nu o fac, generează oricum impedimente majore, tratabile de regulă prin intervenţie terapeutică. Nu-i de mirare că psihiatrii au vrut la un moment dat să introducă îndrăgosteala pe lista bolilor psihice. Pentru că provoacă, cel putin temporar, pierderea raţiunii, predispune la gesturi nebuneşti, deseori regretabile. Dar nu doar cariera sportivă este în pericol atunci ...
Citește mai mult »