De-ale oamenilor mari

Împarte-ţi darurile cu alţii! Dacă reziști la noroi…

Zilele trecute citeam un articol frumos despre nişte poze vechi găsite recent într-un aparat foto cumpărat la o licitaţie. Acestea erau speciale, spectaculoase chiar, aşa că găsitorul a mers pe firul istoriei pentru a vedea cui aparţin. Surpriza a fost că deşi păreau opera unui profesionist, erau de fapt cadrele unei bone full-time, care avea ca pasiune fotografiatul, călătoriile făcute împreună cu familia pentru care lucra ajutând-o mult în acest sens. Concluzia autorului era ca dacă femeia ar fi împărţit darul talentului ei celorlalţi la momentul acela, în 1960, dacă ar fi încercat să facă publice fotografiile, probabil acum am fi vorbit de ea ca de un reper în arta fotografică. Aşa, a rămas doar o ilustră necunoscută ale cărei poze au fost găsite întâmplator la o licitaţie. Împ plac mult poveştile, dar întorcându-ne la realitate, eu nu cred că tot talentul îşi primeşte răsplata celebrităţii. Din contră, mi se pare că nu cei mai buni, cei mai talentaţi devin repere, ci cei mai adaptabili. Este suficient să o auziţi cântând live pe Madonna sau pe tipul cu patrăţele de ...
Citește mai mult »

Dumnezeu nu este dictator

În 1966, pe când comunismul lua amploare și conceptul omului nou, muncitor și iubitor de partid devenea din ce în ce mai palpabil, un conducător iubit a decis nu doar că natalitatea trebuie să sporească precum planul la hectar, dar și moralitatea membrilor societății trebuie să fie fără de cusur. Convins fiind că un decret dat cu un deceniu în urma sa, care legaliza avorturile, îmbie la decadență, prostituție și relații pasagere, Ceaușescu a decis să dea un altul care să-l readucă în ilegalitate: fatidicul 770 din 1966. A fost urmat de încă unul (779/ 1966) care îngreuna divorțul, pentru că doar așa, cu sac și cu petec poți însăila o nouă ordine socială perfectă. Rezultatele sunt deja istorie dramatică: femei, familii și copii mutilați pe viață, apariția unei piețe negre a serviciilor medicale de acest tip și a omului nou turnător, detractor, căutător în fundul şi burta colegelor, vecinelor sau rudelor. În imensa lui nebunie, decretul avea totuși portițele lui de scăpare. Partidul nu putea omorî femei de dragul unui făt nenăscut, deși putea pedepsi sarcini nedovedite. Generația noastră ...
Citește mai mult »

Corpul femeii

Imediat după Revoluție, când focul revoltelor s-a atenuat, TVR, rămas fără uzualul program de live-uri, a început un maraton de filme clasice. A fost perioada în care performanța mea școlară a înregistrat cele mai mici cote, pentru că după 14 ani de sete cinematografică, în sfârșit aveam ce vedea. Și eram clasa a opta… Am savurat multe filme bune, comedii spumoase sau capodopere regizorale. Printre care o mediocritate (poate) căreia nu-i mai știu numele, dar care m-a marcat cel mai mult, fiind la vârsta la care începeam să-mi percep altfel corpul. Pe scurt, acțiunea se învârtea în jurul unei doamne de 40+, care încercând să-și recucerească soţul din braţele unei infame cu mult mai puţini boboci în buchetul vieţii, a purces la a-şi opera faţa şi corpul pentru a părea mai tânără. După multiple suferinţe (în anii aceia chirurgia plastică nu era chiar o chestie simplă, îmi închipui că acum există și opțiuni mai puțin traumatizante) şi-a dat seama că încercarile ei au fost oricum sortite eşecului. Cunoscând destul de bine femeile știu că motivul intervențiilor estetice are mai ...
Citește mai mult »

Ciocniri, seducție și adaptare

Sărbătorile vin la pachet uneori cu obligația de a vizita familia. Pentru unii o plăcere, pentru alții un supliciu, întâlnirile acestea sunt adesea adevărate ciocniri între mentalități, comportamente, opțiuni diferite ale celor două sau mai multe tabere: născuți-crescuți vs. nou sosiți, bătrâni vs. tineri, femei vs. bărbați. Cel mai greu este întotdeauna pentru cei aflați în perioada de tatonare/ adaptare. Ca și la locul de muncă: ultimul sosit – primul prigonit. Ce trebuie să știți așadar când vă așezați la masa de sărbătoare pentru a vă fi mai ușor? 1. Care sunt liderii formali? Aceștia trebuie respectați default, dar importanța lor este minimă în sinergia relațiilor din grup. 2. Cine sunt liderii informali, adică acei șefi fără titulatură, dar a căror influență este covârșitoare? Aici nu mai este vorba doar de respect ci și de seducție, și nu la modul amoros, ci la modul formal, de apropiere interumană. 3. Care sunt valorile care guvernează grupul? Dacă este vorba despre bani, trebuie investit în niște cadouri de sosire scumpe, dacă este vorba despre statut, laudele ajută mult, unii oameni au nevoie ...
Citește mai mult »

Moisescu este vaccinat

Zilele trecute citeam că fiul ilustrului Andrei Pleșu este suspect într-un dosar penal: trafic de droguri mai exact. Evident că în astfel de cazuri nu te poți abține de la asocieri și te întrebi, deși fiul se apropie de cinci decenii de viață, ce fel de tată/ părinți a avut. Nu știu cum mi-a patinat mintea apoi spre celebrul cuplu Steer-Moisescu, altă sursă constantă de asocieri. Nu sunt singura cu astfel de nelămuriri și nu o dată m-am întrebat dacă cei doi funcționează împreună conform principiului “cine se aseamănă, se adună” sau a celui fizic care susține că polii opuși se atrag. Cum nu-mi permit să mă grăbesc cu concluziile, deși am mai făcut-o până acum, aș analiza puțin situația celor doi, pentru că ajută mult la a demitiza această instituție socială deloc magică numită căsătorie. În primul rând, bărbații nu caută să se însoare cu genii. Vor femei obișnuite, preferabil frumușele, capabile să facă o ciorbă (luați-o metaforic) și să țină un cămin. Cu siguranță nici vedeta la care fac eu referire n-a dat nevestei un test ...
Citește mai mult »

Duhul blândeții

Nu-mi dau seama dacă este de vină sărăcia, lipsa de educație sau un ADN colectiv care ne bântuie încă, dar oriunde ai merge pe la noi ai șanse să dai peste nevrozați, isterici, turbați. Prin firme mă mir că n-au apărut primele crime colective, precum în școlile americane. La spital ai mari șanse să dai peste vreun nedormit care-și varsă oboseala pe tine. Prin instituțiile de învățământ daca nu-i depresie, e burnout. Într-o plimbare de 5 minute pe stradă aud mai multe înjurături ca într-un întreg sezon de meciuri în copilărie. Apoi mă uit la formatorii de opinie. Dan Negru scrie pe LinkedIn, citez: “i-aș pedepsi pe copiii care-și aruncă părinții în aziluri de bătrâni”. Să-i pedepsim și noi, zic, că pe unii îi pedepsește suficient soarta să îngrijească peste puterile lor de bolnavi incurabili, fără ajutor și fără soluții. Mutându-ne în politică, Ludovic Orban declară despre nunta în post a unor rivali politici: “Nici atei nu sunt ăştia, mai degrabă sunt păgâni şi nu mai au voie să conducă România”. Deci există o scară a valorilor umane, ...
Citește mai mult »

În părințelă nu există termene limită

Una dintre naivitățile pe care le-am avut ca mamă a fost legată de reperele din cărți sau stabilite de medici. Din fericire am avut (și avem încă) o pediatră relaxată, citită și suficient de fermă cât să închidă gura anxioșilor din jur, care încercau să-și găsească propriile zone confortabile. Dar cu toate acestea rămâneau o mulțime de necunoscute și lacune de umplut. Și citind reușeam să îmi creez așteptări. Iar astea mă duceau direct pe drumul frustrărilor. Evident că diversificarea, renunțarea la scutece, achizițiile cognitive, chiar și creșterea dinților mi s-au părut lupte grele, obositoare, fără sfârșit. Și toate acestea pentru că pe toate căile mi se spunea că trebuie să fie într-un fel și în cazul nostru se petreceau uneori în altul. Cumva trăim într-o lume care își închipuie că toți adulții a căror înălțime variază între 1,60 și 1,90 m, trebuie să aibă la două luni 57 cm. Sau într-o lume în care oamenii mari își aleg meserii atât de diverse: medic, avocat, profesor sau contabil, dar în școală învață toți în același ritm la toate ...
Citește mai mult »

A furat, dar a şi făcut ceva. A cântat bine, dar a şi abuzat.

Una dintre bipolarităţile poporului român (şi poate nu numai) este legată de profilul moral al politicienilor care îl conduce. De regulă, aceştia sunt persoane care se implică în bunăstarea comunităţilor doar în perioadele electorale şi doar în proiecte ale căror beneficii personale sunt suficient de tentante. Cum românul nu e prost, ştie că este furat, dar mai ştie şi că rareori are alte alternative, dă cu ştampila şi suduieşte! (*) Iar sintagma poate fi extrapolată şi în alte cazuri. Recent au apărut două documentare care au (re)aruncat în aer scena showbizului mondial. Unul este despre abuzurile lui R. Kelly asupra unei armate de minore şi altul despre cele ale lui Michael Jackson asupra unor minori (doi sunt cei care au ales să-și spună povestea). Ambii reprezintă personalităţi marcante ale industriei muzicale şi ambii au mai avut de înfruntat astfel de acuzaţii în trecut. Şi atât R. Kelly cât şi  M.J. au un istoric de victime ale abuzului. În primul caz agresorul a fost o femeie cu 10 ani mai în vârstă ca artistul, în cel de-al doilea chiar tatăl realmente ...
Citește mai mult »

“Pot să fiu eu?”

Într-unul dintre weekenduri am urmărit pe Netflix documentarul “Whitney: Can I be me?” despre viaţa celebrei şi defunctei artiste Whitney Houston. Mă ştiţi pasionată, savurez orice cărţi, filme, articole biografice îmi apar în cale, de la cele despre scriitori sau oameni de afaceri, până la actori sau cântăreţi. Trebuie că există o reţetă a succesului care se cere descoperită. Respectivul film m-a surprins, m-a întristat, m-a îngrozit, dat m-a şi luminat. N-am fost o mare iubitoare a muzicii artistei, dar i-am admirat vocea uriaşă dublată de o un soi de carismă non-carismatică, dacă înţelegeţi paradoxul. N-am ştiut aşadar multe din dedesupturile carierei sale, influenţa uriaşă a mamei, faptul că şi-a asumat la începuturi să fie un produs muzical uşurel, fără nici măcar o urmă a rădăcinilor sale. Practic Whitney a fost prima cântăreaţă neagră care a cântat şi s-a purtat ca o albă, iar această diferenţiere a propulsat-o rapid pe culmile succesului. Doar că a şi costat-o enorm. Pentru că în momentul în care încerci să fii altceva decât eşti vei fi taxat de comunitatea ta pentru lipsa de autenticitate. ...
Citește mai mult »

Bully, bully

În ultima vreme discuțiile despre bullying-ul din școli au ajuns o constantă. Formal, toată lumea condamnă acest fenomen și încearcă să-l controleze. Există acum și o lege împotriva sa, multiple proiecte și analize cât cuprinde. Real, însă, lucrurile nu stau deloc așa. Nu am să intru în mecanismele micro ale acestui fenomen. Este clar că agresorii au probleme mari în a-și gestiona anumite frici sau alte emoții. Și, deși nu este normal să blamăm nici măcar razant victimele, acestea nu sunt deloc alese întâmplător, de regulă fiind copii vulnerabilizați, fie și pentru scurt timp, din variate motive: de la faptul că sunt nevoiți să poarte ochelari și nu se simt confortabil cu asta, până la divorțul părinților. Am să punctez tabloul macro, pe care, aparent toată lumea îl ingnoră. Așadar trăim vremuri în care parodia, ridiculizarea și etichetarea sunt omniprezente. Umorul din spectacolele de divertisment nu se mai bazează pe trăsături sau comportamente valabile universal ci pe individ: se glumește astfel pe seama politicienilor, artiștilor, celebrităților. Presa a devenit vădit și periculos de polarizată: votanții partidului x sunt proști, ai ...
Citește mai mult »