De-ale oamenilor mari

Binele învinge. Sau nu chiar

Zilele trecute am postat pe LinkedIn un text în care explicam de ce lipsesc salariile din anunțurile de angajare. Nu reiau tema, oricum nu contează pentru că oricine știe mai bine ca mine și are o opinie pe tema asta. Că oamenii întreabă, poate mai agresiv ca de obicei, că emit opinii greșite și apoi le schimbă când înțeleg, mi se pare natural. Șocul meu a fost totuși altul: inepțiile, aberațiile evidente câștigă rapid susținători. Like-uri, comentarii admirative, aplauze virtuale cu toptanul și în toată avalanșa lor argumentele normale își pierd vizibilitatea și, automat, validitatea. Practic am trăit pe pielea mea cum un mesaj devine rapid viral, dar în ciuda corectitudinii lui, cele care rămân în memoria colectivă riscă să fie argumentele invalide contra sa. Este deja celebru cazul vaccinării care a fost legată de autism printr-o eroare de percepție pe care nimeni nu o mai schimbă acum în mintea unora. Aveam așadar șanse să bag în capul tuturor că deși Codul Muncii spune că salariul este confidențial, acest lucru este neadevărat, fals și neavenit, pentru că așa ...
Citește mai mult »

Breaking news: copilul tău nu este geniu!

Există un profesor autointitulat “antrenor de genii” care susține că fiecare copil se naște supradotat, dar educația ulterioară îl “strică”, rupe vraja cea bună și-i fură abilitățile speciale. Opiniile cu pricina au devenit virale pe toate site-urile obscure care conțin vis, caplimpede, verde în titlu, dar au ajuns deseori și în jurnalele de știri din prime-time sau în presa de “calitate”. Este o găselniță frumoasă, tuturor ne place să auzim că avem cei mai cei urmași. Și abia când o spune un profesor de matematică, devine cu adevărat plauzibil. Realitatea este că doar natura este genială și știe că nu am putea supraviețui într-o lume de oameni speciali. Așa că ne face pe toți normali, cu puține excepții despre care nu știm deocamdată cum apar, tocmai pe asta bazându-se antrenorul de mai sus atunci când emite păreri contrare: dacă nu știm cum, poate fi oricum. În mod normal la câte chestii exotice se vehiculează în spațiul public, una în plus n-ar fi mare supărare, mai ales că pare inofensivă. Totuși ideea că ai un copil special poate dăuna fantastic. ...
Citește mai mult »

Sărutul morții la serviciu

Cu mult timp în urmă, lucram la o mică firmă de IT. Recrutarea și selecția erau crimă și pedeapsă, dar compensa printr-o atmosferă frumoasă și oameni îngăduitori. Într-unul dintre birouri conviețuiau la un moment dat doi colegi de suferință și proiecte. El tânăr, venit din mediul corporatist, plin de impresii bune în ceea ce-l privește și extrem de proaste despre tot ce îl înconjoară. În general incapabil să finalizeze orice muncă, oricât de banală. Ea, mai coaptă, venită dintr-o firmă medie, obișnuită să salveze și cele mai moarte proiecte, capabilă de nu o cuprindea nici superlativul și cu o atitudine de predat la școală. Două extreme așadar, dar cum extremele se atrag, cei doi au devenit buni tovarăși. La un moment dat, clienții, și automat șefii, s-au prins că fostul corporatist o cam arde pe la serviciu, singura lui activitate de succes fiind gargara zilnică. Așa că au început evaluările constante, presiunile de a performa, șicanele chiar, intențiile de a scăpa de individ devenind în timp din ce în ce mai evidente. Doar că victima a fost, evident, ...
Citește mai mult »

Cum ar fi o lume a bărbaților?

Nu-mi plac statisticile privitoare la diferențele de gen pentru că mi se par inutile spre periculoase. Dar soarta m-a aruncat într-o lume preponderent masculină și nu pot să nu observ că suntem construiți diferit. Totuși educația și contextul modifică mult construcția inițială, iar eu sunt cel mai bun exemplu, pentru că dintr-o mimoză autentică am devenit o creatură mixtă, in soi de cerber cu sclipici în păr și volan roz la gât. Așadar dincolo de judecăți de valoare sau pretenție de universalitate (*) iată cum cred eu că ar fi o lume în care ar exista doar bărbați: – Un loc tern, de unde a fugit răsfățul și tandrețea. Bărbații sunt preocupați de bunăstare, dar nu prea iau în calcul partea estetică. Într-o lume a lor nu ar exista decorațiuni (o piață de câteva miliarde altminteri, parol!), accesorii sau alte culori în afară de marouri, griuri, albastruri. Răsfățul ar fi interzis în dicționar, sinonimele permise fiind siguranță și confort. – Ținuta ar fi compusă din chiloți vara și chiloți + hanorac iarna. Eu am senzația că noi, complexatele ...
Citește mai mult »

Despre șomeri

La începutul precedentei crize, când șomajul ajunsese la cote îngrijorătoare, mi-am propus ca în toate proiectele de recrutare și selectie în care sunt implicată să ofer prioritate celor fără job. Am cunoscut atunci șomeri de toate vârstele și profesiile, de prin toate industriile. Și recunosc că nu am reușit să angajez nici măcar unul. Mai mult, mi-a fost greu să trimit măcar câteva CV-uri către clienți. De ce? Pentru că în ciuda faptului că aveau nevoie de un job, nu îl căutau activ: așteptau să fie curtați, invitați, periați, rugați. Să li se ofere prezumția de victimă a sistemului, să li se ofere umeri pe care să plângă și timp să-și lingă rănile. Ori lucrurile nu funcționează așa: când cei din mediul privat externalizează recrutarea și selecția chiar contează să fii cel mai bun profesional, să ai o motivație corectă, să mimezi măcar normalitatea psihică. Recruiterul nu este psihanalist, angajatorul nu este ONG. Mesajele pe care le-am primit post-feedback mi-au întărit ideea că oamenii nu pot fi ajutați dacă ei înșiși nu învață să se ajute: “oricum era un ...
Citește mai mult »

Eu sunt mare

Nu cred că a existat în istoria omenirii un copil care să nu vrea a fi mare. Să poată avea drepturi de adult, puteri de adult, relații sau lucruri de adult. Așa că în lipsa acestora încearcă din răsputeri comportamentele specifice: fetele poartă hainele sau tocurile mamei, băieții se joacă de-a șoferul, cu toții simulează meserii, căsătorii, probleme sau rezolvări “de om mare”. Cât sunt foarte mici, lucrurile par sub control. Vine însă o vârstă ingrată în care copiii chiar încep să arate a oameni mari, deși legal, biologic și psihologic nu au atins încă acest prag. Iar căutarea obsesivă a maturității devine riscantă, cu experimente, lucruri, comportamente, relații potențial dăunătoare. Totuși a fi adult nu aduce cu sine nimic special, grozav, minunat care să merite vreun sacrificiu sau accelerator de timp: doar numeroase responsabilități și așteptări de bifat, plus multă lepădare de sine în favoarea altora. Părinții sunt adulți, cu toate astea nu cred că atunci când suntem copii ne încumetăm să facem schimbul, măcar mental, de roluri cu ei. Ba mai mult, vrem sau nu toți ajungem acolo ...
Citește mai mult »

Lucrurile, întâmplările și oamenii au importanța pe care le-o dăm noi

Pe când eram studentă mă îmbrăcam de la tarabele din piață cu haine reciclate (*). Găseam acolo tot soiul de chestii exotice și ciudate, potrivite stilului meu vestimentar de atunci: tricouri, rochii, bluze lucioase sau fuste de mușama, hanorace, sacouri chiar. Nimic cu nume sofisticat sau scump, dar multe și diverse care mi-au făcut vacanțele mai colorate sau viața de zi cu zi mai comodă. Îmi amintesc cu drag de un tricou cu vedere la buric în dungi galbene și albastre puțin gofrat care arăta exact cât și ce trebuia. Sau de fusta în picouri dintr-un plastic ciudat care se prindea în capse. De bluza mov cardinal lucioasă care era oarecum “business”. Sau de sacoul bărbătesc de lână care mergea de minune la jeans. Am iubit hainele acelea pentru că făceau parte din experiențe grozave, dintr-o setare mentală pe care îmi doresc să o regăsesc. Mi-am pierdut apoi acest obicei. Am acum o garderobă mixtă, cu haine scumpe sau mai puțin scumpe, cel mai adesea cumpărate din magazine cunoscute din motive de comoditate și accesibilitate. Puține lucruri din dulapul ...
Citește mai mult »

Ochelarii

În urmă cu mult timp, pe când era bunic și bonă cu normă întreagă, tatălui meu i s-a cerut de către MC o pereche de ochelari ca ai lui. După nici 5 minute de meștereală, în care cea mai grea parte a fost găsitul materialului potrivit, a ieșit ce vedeți în poza de mai sus: unii atât de drăguți și de trainici (deși nu par) încât au participat la numeroase deghizări și au rezistat până în zilele noastre. Cu două săptămâni în urmă cel mic i-a cerut să-i scoată roțile ajutătoare de la o bicicletă. A fost refuzat cu hotărâre, dar cum copilul nu-l acceptă pe “nu” ca răspuns, bunicul a început totuși meștereala orbecăind nervos prin scule și etape. A durat mult, a fost halucinant pentru toți, atât de greu încât doar posesorul bicicletei s-a bucurat la final. Ce s-a schimbat în tot acest timp? Cum de un om care găsea întotdeauna soluții tehnice neașteptate și șurubărea imediat a devenit ursuz și incapabil? Răspunsul e dureros: acea boală cu nume exotic și prognostic îngrozitor care s-a instalat ...
Citește mai mult »

Prima regulă a tuturor regulilor: respectă regulile!

Văd adesea adulți care încalcă reguli simple și de bun-simț când au de mână copii: bunici care traversează pe roșu, bone care intră în zone periculoase ale parcurilor, părinți care conduc mașina ca la cursele de Formula 1 sau aruncă gunoiul pe unde apucă. Pentru unii regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Iar când copiii cresc, fac același lucru: gonesc cu mașinile încă de când nu le pot controla corespunzător, traversează pe unde li se năzare, găsesc pericolul prin zone în care nu aveau ce căuta. Chiar ieri am văzut o femeie făcându-și un selfie cu o fetiță de cinci ani pe stâncile deloc comode care delimitează lacul din Parcul Drumul Taberei. Să-ți ții echilibrul pe stâncile acelea este un joc tâmpit, să-ți mai faci și poză în timpul ăsta pare deja de Darwin Awards. Știu că bolovanii aceia nu au ce căuta într-un parc frecventat în mare parte de copii. Dar ca adult să nu sesizezi pericolul sau mai grav să-l ignori, nu este dătător de speranțe. Copiii respectă regulile în aceeași măsură în care o fac ...
Citește mai mult »

Cod roșu de inadaptare

Zilele acestea fierbinți mi-au adus aminte de copilărie. Când iarna eram cotropiți de nămeți și viscole teribile, iar vara ne fiebeau creierii sub soarele aprig de câmpie. Nu existau notificări sau coduri, dar cumva supraviețuiam fără. Probabil existau victime ale vremii, așa cum există și acum, dar oamenii știau cum să se adapteze capriciilor ei. Astăzi lucrurile stau la fel din punctul de vedere meteo. Doar soarele arde parcă mai rău, dar temperaturile extreme, viscolele și vijeliile sunt cam la fel. Dar acum suntem anunțați, avertizați, înspăimântați. Avem coduri de culori diferite, legi care să ne protejeze, instituții responsabile. Și o presă care abia așteaptă motive de panică, plus un acces facil la informații. Cu toate astea, încă vedem iarna mașini blocate în troienele unor drumuri anunțate a fi periculoase și viteji care umbla în toiul amiezii cu burta și capul expuse direct în soarele torid al verii. Tot în vremurile copilăriei mele oamenii păreau a avea un control mai mare al propriei lor vieți. Cumva știau din moși strămoși că nu-i ușoară, că belelele vin singure și ...
Citește mai mult »