De-ale oamenilor mari

Care este cel mai mare risc în afacerile de familie

Am auzit des de-a lungul timpului pe la interviurile de angajare despre cultura organizațională din firmele de familie autohtone: multe idei fixe, mentalitate de clan (“cine nu zice ca noi e împotriva noastră!”), acoperirea greșelilor proprii și critica perpetuă a celorlalți. Este adevărat, istoria noastră prea scurtă, deloc liniară în a construi afaceri încă ne dă bătăi de cap. Afacerile de familie au însă atât dezavantaje cât și avantaje și m-am gândit să le punctez azi, în speranța că ar putea ajuta cândva. Ce înseamnă o afacere de familie? Probabil este clar pentru toată lumea: vorbim despre organizații în care fondatorii/ echipa inițială are legături de rudenie. Multe dintre ele își păstrează “demografia” și astfel nu se pot dezvolta decât în limitele de mărime ale clanului respectiv, altele își mențin preponderent posturile de conducere, mergând apoi pe o diversitate a angajărilor. Ce avantaj au aceste afaceri? Marele avantaj este posibilitatea de a comunica mult mai direct, sincer, eficient. Îți este mai simplu și mai comod să-i spui fratelui sau copilului tău că planifică o prostie. Că nu crezi în proiectul ...
Citește mai mult »

Plus/ minus

În profesia mea, îmi dau seama despre dificultatea unor potențiale proiecte de recrutare după modul în care îmi sunt descrise: dacă cei din fața mea au multe cerințe pozitive (“candidatul să știe tehnologia x, să fie muncitor și comunicativ”) atunci vorbim despre proiecte noi. Dacă apar preponderent cerințe negative (“să nu întârzie, să nu aibă probleme de adaptare, să nu fie introvert”) atunci vorbim despre proiecte vechi, care au trecut deja prin câteva serii de insuccese. În viața personală este la fel. Veți observa că oamenii încercați de viață și greutăți, au tendința de a-și dori negații: ginerele să nu bea și să nu fie violent, copiii să nu aibă necazuri sau boli, în general să nu vină vremuri grele. Social stăm la fel: ne dorim politicieni care să nu fure și să nu fie proști. Ați zice că nu-i o mare problemă asta și că încerc să despic un fir invizibil în patru părți egale. În realitate lucrurile nu stau chiar așa. Profesional vorbind, eu știu că proiectele care tind să fie definite negativ eșuează în marea lor ...
Citește mai mult »

Există proști cu diplomă și deștepți neatestați

Cumva, de când a început școala, mă tot lovesc de discuții care se învârt în jurul necesității diplomelor de absolvire. Sunt ele importante? Sunt esențiale în devenirea noastră profesională? Putem să avem o carieră de succes în lipsa lor? Înainte de a răspunde fac încă o dată precizarea clasică pentru băieții mei: școala, și implicit diplomele care o atestă, nu sunt negociabile în familia noastră. Le vreau în cutia cu acte! 🙂 Să o luăm cu începutul: ce atestă o diplomă de absolvire? Obținerea unei patalamale este (cel puţin în teorie) dovada învățării unor conținuturi și a unor deprinderi considerate a fi esențiale pentru un ciclu de învățare. Există, după cum ştim, instituţii care gestionează toate aceste formalităti şi care se constituie ca un garant al faptului ca acea diplomă nu este o simplă hârtie, ci una cu un caracter oficial. În practică însă, învăţarea formală a unor conţinuturi şi deprinderi nu garantează că persoana respectivă le va putea folosi creativ şi eficient în profesia sa. În plus, nici cei care proiectează aceste ţinte educative nu ştiu întotdeauna să aleagă ...
Citește mai mult »

O altă radiografie a succesului – Pete Sampras

Uite un lucru pe care cred că nu-l stie aproape nimeni despre mine: în adolescenţă l-am adorat pe Pete Sampras. Deşi nu pot spune că sunt pasionată de tenis, tipul ăsta m-a făcut să mă uit cu plăcere la multe dintre meciurile lui, iar pe unele chiar să mi le mai amintesc şi azi. Îmi părea foarte raţional şi calculat, dar totodată pasional în jocul lui, o combinaţie atipică şi poate de aceea intrigantă. În plus era frumuşel 🙂 Cu toate acestea, deşi am citit deja cartea autobiografica a lui Agassi, ba chiar şi pe cea a lui Federer, n-am considerat că Sampras ar avea ceva surprinzător de spus. Când zici raţional zici cumva şi plicticos, etichetă cu care tenismenul s-a luptat o buna parte a carierei sale şi în capcana căreia am căzut şi eu. Totuşi zilele acestea m-am încumetat să citesc şi “Pete Sampras – În mintea unui campion”, scrisă împreună cu jurnalistul american Peter Bodo. Am găsit acolo, ca şi în celelalte, poveşti despre succes, modele câştigătoare de parenting, o reţetă proprie a câştigului, ...
Citește mai mult »

Poate cel mai mare risc în parenting

Săptămâna trecută am fost la un workshop foarte interesant de psihologie sportivă. Printre multe alte confirmări utile, am aflat şi câte ceva la care nu m-am gândit până acum. Ba chiar m-am șocat și speriat în același timp aflând că cel mai mare risc în cariera din acest domeniu al băieţilor nu este reprezentat de accidentări, aşa cum mi-am închipuit eu în naivitatea mea. Și nici pierderea motivaţiei generată de multiplele frustrări ale parcursului deloc uşor. În mod surprinzător, abandonul drumului spre performanţă este cauzat de ceva mult mai poetic şi greu de pus în indicatori: îndrăgosteala. Plăcerea de a iubi romantic, coroborată cu dorinţa de a face pe plac persoanei respective este aşadar principalul motiv pentru care sportivii renunţă pe parcurs. Şi dacă nu o fac, generează oricum impedimente majore, tratabile de regulă prin intervenţie terapeutică. Nu-i de mirare că psihiatrii au vrut la un moment dat să introducă îndrăgosteala pe lista bolilor psihice. Pentru că provoacă, cel putin temporar, pierderea raţiunii, predispune la gesturi nebuneşti, deseori regretabile. Dar nu doar cariera sportivă este în pericol atunci ...
Citește mai mult »

Cele mai cunoscute mituri despre căznicie

Pe drumul de întoarcere din Grecia, în ziua în care aniversam 19 ani de când ne-am pus pirostriile, având timp de analize şi concluzii, mi-am adus aminte de cele mai vehiculate mituri despre relaţia de cuplu. Care nu doar că sunt pe alocuri incorecte, dar mi se par chiar periculoase pentru cei care au tendinţa de a se alinia direcţiei trasate de gura lumii. Aşa ca am purces la demitizare în cele ce urmează: În ordinea numerelor de pe tricou, primul şi cel mai cunoscut mit/ îndemn: “În cuplu să nu te duci niciodată la culcare supărat” Este absurd să-ţi închipui ca orice conflict dintre parteneri, fie el mare sau mic, început dimineaţa sau după cină poate fi tranşat astfel încât somnul să le fie împăcat. A pune punct rapid unor conflicte doar de dragul linistii nocturne ar fi nu doar stupid, ci şi contraproductiv. Uneori sunt multe de negociat sau de organizat pe paliere diferite. Alteori nu apuci să termini argumentele şi trebuie să te bagi în pat – dimineţile de adulţi nu ne aparţin întotdeauna. Este ...
Citește mai mult »

Cultura abuzului la români

Ați mers vreodată la un antrenament sportiv al unei grupe de copii? Dacă nu, vă povestesc eu scenariul, că am tot fost spectator: antrenorul este de regulă scorțos, autoritar, agresiv. Greșelile sunt penalizate cu severitate, comentariile aferente fiind întotdeauna mai numeroase decât sugestiile de îmbunătățire. Iar cei care încearcă să iasă din personajul clasic creionat de înaintași sau școli, suferă de o pasivitate depresivă pentru cursanți, butonează telefonul, stau de vorbă cu alții, generând o plictiseală demotivantă. Rezultatele sportului românesc se văd deja: sunt mii de școli pentru fiecare sport în parte. Au ajuns mai dese ca farmaciile. Dar singurii care visează să ajungă cu adevărat sus sunt cei școliți afară, acolo unde psihologia sportivă este considerată utilă în sinergia faptelor, iar performanța este privită complex, multidisciplinar. Dar nu doar sportul suferă de boala asta. La școală este la fel. Indiferent de vârstă, copiii devin niște soldăței buni de executat ordine și aliniat în regulamente. “Eu spun, tu faci și taci!” pare a fi deviza multor dascăli. În anii ‘80 unii mai sadici (aș jura că sunt ruși) s-au ...
Citește mai mult »

Iubirea în vremuri moderne

Ca și în părințeală, am descoperit destul de repede și pe calea cea grea că există o diferență uriașă între ceea ce ne spune literatura, presa, plus gura lumii și ceea ce se petrece de obicei într-o relație romantică. Pentru că iubirea nu este cu inimioare, vorbe dulci și suspine, ci are trăsături mult mai complexe, profunde și diferite. Practic toate modelele de iubire năbădăioasă pe care le citim, le vedem în filme sau ajung prin ziare sunt toxice. Nu-i ok ca în numele unui sentiment așa de frumos să suferi ca un câine, să te cerți nebunește sau să nu-ți mai priască nimic în viață. Este ok să te doară lipsa, este normal să simți săgeți uneori, este firesc să existe un malaxor de sentimente contradictorii. Dar nu să trăiești în milioane de îndoieli sau să te cerți întruna din toate banalitățile cotidiene, nici să privești relația ca pe un lanț invizibil sau să simți nevoia permanentă de a-l chinui pe celălalt. Dar nu doar modelele sociale sunt idealizate nefericit, astfel încât să ne afecteze propriile relații. Cele pe ...
Citește mai mult »

Copiii din bula mea

Mă agasează teribil când aud oameni trecuți de primele vârste comentând acid la adresa tinerei generații. Care, zic ei, ar fi formată din incapabili superficiali, cu deficiențe grave de caracter și formare profesională/ școlară. Doamne fere’ să apară un război că murim cu zile. Iar pensiile, cine să ni le plătească? Cu siguranță că fiecare generație este educată nu doar de părinți, ci și de școală și influențele sociale, culturale, economice ale vremii. De aceea vor exista probabil elemente specifice, dar niciodată atât de puternice cât să bată individualul, caracterul fiecăruia. Dar generațiile care cresc acum sunt cu mult peste cele ale noastre din niște motive evidente: – au acces la conținuturi și tehnologii la care noi nici nu visam; – sunt generații globale conectate nu doar cu cei aflați în aria lor geografică, ci oriunde în lume; – își pot urmări interesele și pasiunile cu mai multă ușurință decât noi; – cresc în vremuri în care parentingul este mai conștient și mai democratic. Uitându-mă în jurul meu și eliminând filtrele sprecifice vârstei lor (rebeliune, agitație, nonconformism) rămân calități pe care noi ...
Citește mai mult »

Binele învinge

Dacă îmi spunea cineva că mă voi uita la meciurile europenelor din vara asta, ale naționalei de fotbal Under 21, m-aș fi amuzat. Dacă îmi spunea că, mai mult decât atât, le voi aștepta mai ceva ca pe Familia Guldenburg pe vremuri, m-aș fi prăpădit de râs. Campionatul intern de fotbal mi se pare o bizarerie tristă. Cu Becali purtător perpetuu de cuvânt, care privește un business ca pe o fundație religioasă și nu ezită să se proclame un soi de Dumnezeu, cu multiple cazuri de corupție dovedite și câte or mai fi uitate de justiție, cu puține figuri autentice și multe personaje dubioase, spectacolul fotbalistic s-a mutat de pe teren la știri, acolo unde ar trebui să fie doar rezultatele. Dar chiar și pentru o neavizată ca mine, o simplă privire la jocul copiilor ajunși la Euro și calificați deja în semifinale pe locul întâi dintr-o grupă deloc facilă și la Jocurile Olimpice de la Tokyo, a fost suficientă să-mi dau seama că văd altceva. Alt aluat, sportivi compleți, pregătiți pe toate palierele, altă mentalitate, deloc ...
Citește mai mult »