Prinţesele şi coliviile lor

Întreaga planetă a fost cuprinsă zilele trecute de isteria nunţii regale engleze. Prinţul cu numărul 2 şi aleasa inimii sale, o cunoscută vedetă de cinema, au fost omniprezenţi, chiar obsedant de expuşi în media clasică şi online. Hainele, reacţiile, paşii, rudele, grimasele, ridul din frunte dispărut al miresei, buchetul, maşina, nasturii, barba, totul a fost analizat temeinic, de parcă întreaga fericire a omenirii ar fi depins de succesul unei cununii religioase. Dar uite aşa Marea Britanie a uitat pentru câteva zile de iminentul şi criticul Brexit. SUA, de eşecul răsunător numit Trump. Iar România a făcut multiple exerciţii de imagine (*) şi s-a visat nobilă, curată, elegantă, lipsită de zorzoane obositoare şi de gafele aferente. Când eşti în reverie, nu-ţi mai vine să înjuri guverne şi politici, plus că mai durează ceva până te încarci la loc. Iată că dincolo de rolul lor social, poveştile cu prinţi şi prinţese ne captivează încă. Mai mult, în zilele noastre sunt reale, ba chiar oricine le poate trăi, nu mai este obligatorie lingurinţa de argint la naştere. Mireasa regală, venită din ţara tuturor posibilităţilor, a devenit astfel un simbol al accesului nelimitat al omenirii la oportunităţi inimaginabile. Dar înainte ...
Citește mai mult »

O lecţie despre comunicare

Dacă ar fi să găsesc un numitor comun tuturor managerilor cu care am avut norocul sau ghinionul să lucrez, pot spune ca indiferent cât de buni sau de răi au fost, de profesionisti sau empirici în abordare, de deschişi sau criptici, de calmi sau plini de zvâc, tuturor le-a lipsit capacitatea de a oferi un feedback constructiv şi empatic. De fiecare dată analizele fie au lipsit, fie au sunat critic, nedrept, ciudat sau greu de înţeles. Iar discuţiile pe care le am cu angajaţii în proiectele de consultanţă exact asta spun: că tuturor ne lipseşte validarea sau chiar ochiul critic al superiorului nostru. Că este important să ştim cum stăm, că este un semn de stabilitate, de conectare, de implicare. Dar, totodată, că lipsa abilităţilor de comunicare transformă potenţiale discuţii constructive în adevărate suplicii. Practic feedback-ul este singurul instrument personal şi organizaţional de reglaj si auto-reglaj. Nu poţi face mai bine, dacă nu ştii cum ai performat până la un moment dat. Nu poţi schimba, dacă nu ai coordonatele. Nu poţi îmbunătăți un proces, daca nu l-ai analizat înainte. Dar dacă la ...
Citește mai mult »

O ultimă strigare

După cum spuneam, pe 1 Iunie vreau să aduc puţină bucurie unor suflete încercate de sărăcie şi alte belele asociate. Sunt vulnerabili, lipsiţi de speranţă, discriminaţi adesea, dar sunt copii şi asta ar trebui să fie suficient încât să merite atenţia noastră. Cazul mi-a fost prezentat de Raluca, îngerul lor păzitor, cea care îi hrăneşte şi ajută constant. Le-am trimis şi eu de-a lungul timpului alimente, haine, rechizite, dar este un drum lung şi ne prinde bine puţin ajutor pentru a-l străbate. Din lista iniţială au rămas rolele mărimea 37 cu protecţiile necesare. Protecții mai am eu, deși îmi lipsesc cele de palmă, dar rolele marelui copil au fost ronțăite mișelește de niște șoareci în magazia în care le-am depozitat peste iarnă, așa că dacă nu găsim altele care stau degeaba, vom cumpăra o pereche nouă. Cu alimentele, rechizitele si mâncarea pentru câine ne vom descurca noi, ca şi până acum. Dacă aveţi totuși niște role funcţionale care nu vă mai sunt de folos, vă garantez că vor aduce bucurie în loc să strângă praf. Reamintesc că sunt patru fete (13, 12, 8 ...
Citește mai mult »

După chipul și asemănarea sa

Toate firmele au început cu un om: fondatorul, antreprenorul, șeful șefilor, omul cu viziunea inițială. Și toate se formează apoi, până la un punct, după chipul și asemănarea lui: riguroase sau grandioase, haotice sau dinamice, formale sau foarte creative, poetice sau pragmatice. Dar pe măsură ce cresc și se îndepărtează de model, noile diviziuni devin nu neapărat copii fidele, ci reflecții ale acestuia. Astfel generozitatea poate deveni risipă, creativitatea, capete bezmetice în nori, profesionalismul lipsă de flexibilitate sau posibila ignorare de oportunități care nu respectă rețeta corectă. Provocarea devine așadar multiplicarea sănătoasă, păstrând plusurile și controlând continuu minusurile, astfel încât să nu devină critice. De aceea este important ca modelul inițial să pună bazele unei structuri sănătoase. Să-și cunoască punctele tari și cele generatoare de riscuri și să lucreze cu sine înainte de a-i analiza pe ceilalți. Văd des antreprenori români frustrați de calitatea angajaților din piața muncii. Dar rar de tot lideri care să investească în angajați, să-i dezvolte profesional și uman, să-i motiveze, să-i învețe. Văd des antreprenori care plâng în gura mare din cauza legislației, taxelor, birocrației. Dar ...
Citește mai mult »

Cine își cunoaște istoria este binecuvântat să o repete

Mi-am început dimineața citind un articol publicat de Constantin Noica în revista liceului pe care l-a urmat. Ea există încă (de altfel și liceul, tranformat acum în Colegiu Național), păstrându-și totodată numele: Vlăstarul. Și cu siguranță peste niște ani se va lăuda cu alți contribuitori de seamă. Din articol răzbate aceeași voce adolescentină revoluționară și vag încrâncenată pe care am avut-o cu toții la vârsta cu pricina, dar modul în care este scris, natura preocupărilor și modalitatea de a scana propria generație, trădează o minte ascuțită și un condei altfel. După cum spuneam, revista există în continuare. Și m-a impresionat încă de când am răsfoit-o prima dată, deși nu-i cunoșteam istoria îndelungată, punctată de contribuția unor oameni mari. Conținutul este și acum bun de tot, profund, unitar, scris de copii nu doar talentați, dar capabili de analize interesante și creative. Am citit multe astfel de tipărituri și cu siguranță se detașează din pluton, fapt atestat și de premiile primite de-a lungul timpului. Iată că istoria, în cazul în care este una valoroasă, influențează pozitiv, motivează, ridică ștachete. Una ...
Citește mai mult »

Caut donatori de speranţă

În clasa mea erau trei fete înăltuţe, oacheşe foc şi vioaie. Nu trecuseră prin grădiniţă, nu ştiau să numere, să denumească o culoare, să ţină un creion în mână. Dar erau curioase, puse pe treabă şi cooperante. Nu primeau ajutor la teme, tot ce învăţau era din clasă. Iar eu mă străduiam cu ele cum o făceam şi cu ceilalţi, înghesuindu-mă în mintea sau în sufletul lor, chinuindu-ne să facem împreună bucla lui r mic sau lungimea triplă a lui J mare de mână. Uneori aveau păduchi, alteori veneau la şcoală vizibil șocate după incidente serioase din familie, dar erau motivate şi învăţau. La finalul clasei întâi ştiau să scrie şi să citească, să numere, să socotească. Nu povestesc asta pentru că m-au apucat iar nostalgiile cu faptele de vitejie de pe “vremea mea”. Ci doar ca să fac o introducere. Mi-am adus aminte de elevele mele de curând, când o prietenă m-a rugat să ajut nişte fraţi aflaţi într-o cruntă stare de vulnerabilitate. Trăiesc la limita sărăciei şi fac parte din aceeaşi categorie socială care îmbie mai degrabă la discriminare şi marginalizare decât ...
Citește mai mult »

Compensare şi recrutare

Există în natură o lege a compensării. Animalele slabe aleargă repede. Cele grele au o putere incredibilă. Plantele frumoase şi parfumate înţeapă. Bălăriile pot avea calităţi curative. Se aplică şi la oameni. Cei scunzi sunt mai vocali. Cei înalţi nu au nevoie de octave, pentru că reuşesc să se impună prin statură. Ai pierdut văzul, se ascut alte simţuri. Îmbătrâneşti, pierzi din puteri, dar capeţi înţelepciunea de a le doza. Şi exemplele pot continua la infinit. În procesele de recrutare şi selecţie putem observa cel mai bine cum funcţionează această lege. Există o categorie de candidaţi care vorbeşte mult şi bine, empatizează cu interlocutorul, ştie să-şi promoveze calităţile, are abilităţi sociale peste medie. Dar nu întotdeauna aceastea sunt dublate de capacităţi profesionale direct proporţionale. Există apoi o alta: cu oameni emotivi, puţintei la vorbă, chiar incomozi prin dificultatea cu care scoţi detaliile de la ei. Care ar fugi mai degrabă decât ar sta la discuţii, răspund uneori în dodii şi te scot destul de mult ca intervievator din zona de confort. Dar care sunt neaşteptat de buni odată angajaţi, capabili de performanţe profesionale superioare şi 100% apţi de a colabora eficient cu ceilalţi. Evident că cea ...
Citește mai mult »

A părea

Am în plan de ceva vreme să-mi fac niște poze profesioniste. Cea mai recentă ședință foto de acest tip a fost în urmă cu mult timp și v-am povestit aici despre ea. Tot ezit, ce-i drept nu sunt un model bun și nici nu mă dă fotogenia afară din casă, mi-ar trebui un profesionist care să mă pozeze confortabil scoțându-mă din zona de confort, ceea ce pare o misiune imposibilă. Iar zilele trecute am mai găsit un motiv. Am văzut așadar la restaurant o vedetă din generația mea care are, printre altele, o afacere cu produse de slăbit/ înfrumusețat. În imaginile recente din Social Media este posesoare de ten impecabil, lipsit de riduri, cearcăne, pierderi de volum sau vitalitate. În realitate era greu de recunoscut, timpul nefiind blând nici cu ea. Și mi se întâmplă des să nu recunosc oamenii cu poze profi din presă atunci când îi văd pe stradă. Unghiurile din care sunt prinși, luminile, machiajul îi transformă în altceva decât sunt cu adevărat. Iar mai trist decât să îmbătrânesc sau să am zile proaste în ...
Citește mai mult »

Înghețata eliberată

Spunând povești cu subiect dat seară de seară, am ajuns să iau la rând tot regnul animal, de la euglena verde la cimpanzeu, toate plantele și aproape toate lucrurile din împrejurimi. O varietate de personaje pe care le-am pierdut, regăsit, le-am pus în situații imposibile, le-am împrietenit, certat, încurcat, obiectul creației fiind astfel din ce în ce mai greu de pus în pagină. Uneori ajung să cred că ideile s-au epuizat. Dar încă mai apare câte un subiect generos. De exemplu, nu de mult am avut de relatat o întâmplare cu una bucată înghețată eliberată. Adică desertul. De unde a scăpat? Iată ce zice povestea: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici măcar n-aş mai povesti, a fost odată o îngheţată ca toate celelalte: nici prea mare, nici prea mică, nici prea naturală, nici prea plină de coloranţi, arome artificiale şi alte bazaconii, nici prea gustoasă, nici prea de aruncat. Îngheţata în cauză se născuse într-o fabrică obscură de provincie, era aromată cu piersici (*), avea 100 de grame, 100 kilocalorii și ambalajul auriu, destul de atrăgător. Ajunsă ulterior, împreună cu ...
Citește mai mult »

Şi acum ce?

Pare a fi o întrebare specifică eşecului: şi acum ce? Ce urmează în jos după nivelul mării? Ce fac dacă am greşit? Ce soluţii am? Ce paşi trebuie să urmez pentru a ieşi din impas? Ce ar trebui să mă motiveze pentru a continua? Cu toate acestea eu am auzit-o în trei poveşti despre succes: Prima, cea a unei cântăreţe de notorietate planetară care îşi povestea într-un documentar cariera. Ajunsă în punctul considerat atunci maxim, cu săli pline, conturi în bancă aşişderea şi imposibilitatea de a mai ieşi din casă fără gardă de corp exact asta s-a întrebat: Şi acum ce? Ce mai poate urma? Ce fac în continuare? Ce ar trebui să mă motiveze? Ce ar trebui să simt? Păi ar urma un nou album… Oamenii se plictisesc şi te uită dacă nu apari cu altceva. Este plină istoria muzicii moderne de artişti care au rămas în memoria colectivă cu un singur hit. Şi să duplici succesul nu-i chiar un obiectiv facil, creaţia fiind o activitate volatilă, greu de controlat. Iată că răspunsurile nu sunt uşoare nici când priveşti de sus. Pentru că tot jos ...
Citește mai mult »