Face sau nu haina pe om?

Presa de astăzi a explodat pe tema unei doamne exotice, pusă pe scaun de cinste într-un inspectorat școlar din Arad. (*) Pe de o parte avem corul care întreabă: ce Doamne apără și păzește caută duduia cu ventuze în loc de buze și decolteu generos acolo? Ce o recomandă? De unde a apărut? Pe de alta, voci care apără prezența sexualizată a persoanei, folosind o retorică de tipul: băi superficialilor care nu puteți vedea voi dincolo de haine spre sufletul bun și cald al unei persoane! Evident că ambele variante au partea lor de validitate. Dar la fel de evident este că această corectitudine politică ne va duce pe noi culmi ale absurdului. Fiecare are dreptul să îmbrace ce dorește. Plus că își poate aranja la fel și corpul: se poate opera, tunde, colora, își poate scoate dinți sau coaste, își poate adăuga unghii, extensii, cercei sau coarne. Dar fiecare meserie are codul ei vestimentar. Doctorii se îmbracă simplu, comod, curat. Dacă aș vedea un medic consultându-mă cu pantofii murdari de noroi de afară, cred că aș căpăta automat niște ...
Citește mai mult »

Exerciții de creativitate

Când sunt cu cel mic, despărțirea de orice parc/ loc de joacă/ grup de copii reprezintă piatră de încercare pentru nervii mei și așa prea stimulați. Se lasă întotdeauna cu amânări, tergiversări, discuții prelungi, negocieri dure. Zilele trecute ne-a ieșit așa: – Cezar, au trecut minutele, trebuie să mergem! – Nu! – Te rog să mergem! – Nu! – Te implor să mergem! – Nu! – Te conjur să mergem! – Nu! – Te oblig să mergem! – Nu! – Te leg și mergem! – Bine, bine, mama, mergem… Am apreciat că s-a abținut de la constatarea lipsei obiectului delict, continuând cu: “Nu –  oricum nu ai cu ce!”, dându-se astfel dus. Dar marele câștig e altul: așa o dinamică de sinonime, cum aș mai putea exersa?!? Tot zilele trecute, înainte să plec spre ședința cu părinții de la grădiniță îmi spune: – O să-mi fie dor de tine! – Hai, Cezar, că doar nu plec peste mări și țări! L-a distrat așa de tare replica mea încât a propus să o transformăm în joc: el spune că-i este dor, iar eu trebuie să dau de fiecare dată un alt răspuns. În cele ...
Citește mai mult »

Ce ne lipsește?

Dacă vrei să creezi o isterie online, spune-i românului (*) că lucrează prost. Vei fi linșat, omorât cu pietre, nu înainte de a fi dat prin catran, fulgi, praf și, la final, aruncat într-o fosă mai puțin septică. Am fost acolo, am trecut prin asta, deci nu aveți contraargumente în acest caz, credeți-mă! Cu toate astea, să ne ferească soarta de instalatori! Majoritatea băilor din România sunt cimitir de neuroni și idei. Dacă aveți nevoie de zugrav, treceți mai întâi pe la psihiatru pentru tratament. Mașina autohtonă mergea până la globalizare cu ciorapi de damă pe post de curea de transmisie și cu indicatorul de viteze având un sistem propriu de măsurare aproximativă. Ciocolata noastră însemna ceva între ceară și plastilină, mare păcat că au venit străinii să ne-o strice! Oricât am juca stupida carte a mândriei naționale, dacă stăm strâmb și judecăm drept, puține lucruri de excepție Made in Romania au ieșit pe poarta fabricii. Iar acestea din urmă se datorează exclusiv unor oameni, extrem de puțini și ei, nicidecum unui uragan de geniu și profesionalism care ...
Citește mai mult »

Locul amintirilor

Sunt acea persoană care urăște aglomerația, incluzând-o aici pe cea de obiecte. Am o regulă strictă în ceea ce privește garderoba și posesiunile mele, astfel încât ce nu folosesc în decurs de un an se aruncă/ donează. Tot atunci fac razie prin dulapurile copiilor și sortez ce a rămas mic. Am o obsesie cu sertarele pe care le iau la puricat frecvent, dar ca orice obsesie rămâne total neîmpărtășită din cauza locatarilor de gen masculin, care îmi stochează acolo cu mențiunea “de păstrat” numeroase șurubele, cabluri și altele asemenea. Motivul este unul simplu: eu cred că ce nu aruncăm la timp ajunge să ne sufoce. (Valabil și pentru jucăriile copiilor, dar mai ales pentru bagajul afectiv.) Totuși întotdeauna există o excepție care confirmă regula: atunci când ne-am mutat în casă nouă, vechiul apartament a rămas o adevărată capsulă a vieții trăite aici. Lenjerii, prosoape, jucării, mobilă, acte, proiecte școlare, cutii, reminiscențe ale “zestrei”, cadouri inutile, dar greu de aruncat, totul a rămas în pozițiile inițiale. Și iată-mă vara asta, după aproape un deceniu, intrând cu maceta și făcând ...
Citește mai mult »

Joc de rol

Vineri, după o săptămână în care n-am prea avut timp de joacă, m-am așezat cu cel mic în pat și am scos o ladă plină de jucării. S-au nimerit a fi plușurile, norocosul de el are mult mai multe decât MC, care din motive alergenice a colecționat doar jucării neprăfuibile (*). Din toată grămada, piticul a ales doi ștrumfi: unul mare și unul mic, propunând să ne jucăm de-a tata și copilul, el fiind părintele, iar eu, după cum este și normal, odrasla. – Bună, tata! încep eu conversația. Cum a fost la serviciu? – Bine a fost. – Ce ai făcut acolo? am continuat eu curioasă de răspuns. – Păi am făcut chestii care se fac la serviciu, mi-a răspuns lămuritor. Îmi ies din rol și îi adresez o rugăminte, știind că se apropie acel moment din viața noastră: – Ok, Cezar, acum întreabă-mă și tu cum a fost la grădiniță. Așa întreabă părinții! Copilul se execută cam fără chef, iar eu încep o tiradă entuziastă: – A fost grozav la grădiniță! Am acolo mulți prieteni și ne distrăm foarte bine! Cântăm, colorăm, ...
Citește mai mult »

Bine ați venit în trecut!

V-am spus deja că un an din viață mi l-am petrecut ca învățătoare. La țară. Apoi am fugit disperată de sistemul care, încă de pe atunci (1900 toamna), se anunța a fi nereformabil. A fost o perioadă frumoasă datorită provocărilor profesionale și cumplit de urâtă din cauza neajunsurilor financiare cuplate cu seria de provocări fizice și psihice: naveta la țară nu este de loc ușoară (costurile transportului fiind oricum plătite din minusculul salariu), iar lucrul într-un context aproape medieval aduce cu sine o nevoie stringentă de antidepresive. Mediul rural a fost și rămâne în urma timpurilor: copiii de acolo erau isteți și recuperau ușor, dar veneau la școală total lipsiți de stimularea intelectuală obișnuită. Nu știau poveștile copilăriei, culorile, repere spațio-temporare, nu puteau mânui creioane, nu văzuseră acuarele sau plastilină deși frecventaseră grădinița. În plus erau foarte eterogeni, după cum am mai povestit pe aici: de la un copil evident supradotat, la copii normali și copii cu tulburări intelectuale sau din spectrul autist. Alfabetizarea tuturor, în același timp, părea și era imposibilă. Din fericire, o ilustră Doamnă Profesoară care mă ...
Citește mai mult »

Sărutul morții la serviciu

Cu mult timp în urmă, lucram la o mică firmă de IT. Recrutarea și selecția erau crimă și pedeapsă, dar compensa printr-o atmosferă frumoasă și oameni îngăduitori. Într-unul dintre birouri conviețuiau la un moment dat doi colegi de suferință și proiecte. El tânăr, venit din mediul corporatist, plin de impresii bune în ceea ce-l privește și extrem de proaste despre tot ce îl înconjoară. În general incapabil să finalizeze orice muncă, oricât de banală. Ea, mai coaptă, venită dintr-o firmă medie, obișnuită să salveze și cele mai moarte proiecte, capabilă de nu o cuprindea nici superlativul și cu o atitudine de predat la școală. Două extreme așadar, dar cum extremele se atrag, cei doi au devenit buni tovarăși. La un moment dat, clienții, și automat șefii, s-au prins că fostul corporatist o cam arde pe la serviciu, singura lui activitate de succes fiind gargara zilnică. Așa că au început evaluările constante, presiunile de a performa, șicanele chiar, intențiile de a scăpa de individ devenind în timp din ce în ce mai evidente. Doar că victima a fost, evident, ...
Citește mai mult »

Proverbiala nehotărâre a femeilor

Este unanim acceptat că femeile au dificultăți în a se hotărî asupra unor aspecte mai mult sau mai puțin profunde ale vieții lor cotidiene. Dar oricât de mare ar fi majoritatea (*), eu vă spun că nu este adevărat: femeile nu sunt nehotărâte, ci sunt pur și simplu foarte bune analiste (**). Să vă zic de ce. Carevasăzică fiecare decizie luată de noi este rezultatul unor analize complexe și detaliate care comportă foarte multe aspecte. Să luăm micul dejun. Dificultăți în a ne decide ce îmbucăm? Deloc: dacă avem chef de cafea cu lapte, excludem iaurtul, brânza și cașcavalul, dacă avem chef de dulce, știm că trebuie și ceva mai consistent, pentru că ni se va face foame curând. Deci o omletă este de vis. Cură de slăbire? Iaurt, deci fără lapte la cafea. Vedeți, nimic de neînțeles sau complicat. Alegerea vestimentației? Floare la ureche: dacă avem de alergat, pantofi fără toc, deci fustă scurtă. Dacă picioarele nu-s de arătat (doamnele și domnișoarele știu de ce), blugii ne scot oricând din încurcătură. Dacă avem întâlniri la blugi punem ...
Citește mai mult »

Ciudățenii

N-am avut timp anul ăsta de festivism, în plus MC este deja licean, iar cel mic absentează de la grădiniță. Poate tocmai pentru că am fost departe mental și afectiv de începerea școlii am privit altfel “ostilitățile” de ieri. Așadar, deși școala românească este sub asediul criticilor de ani buni, aglomerația de părinți, abundența de flori și poze aruncate online te determină să crezi că ai nimerit în alt film. Înjurăm profesorii, dar îi umplem de flori, zicem vârtos și de politicieni, dar le aplaudăm frenetic discursurile sforăitoare, criticăm religia, dar plecăm pios capul în bătaia apei sfințite împrăștiată cu generozitate la festivitățile începutului de an școlar. Și pentru că tot am ajuns aici, România ține de ani buni topul sarcinilor nedorite la adolescenți și pre-adolescenți. Este poate cea mai bună dovadă că prioritățile educației prezentului sunt altele decât cele de pe vremea lui Creangă. Dar fiecare an școlar este cu slujba religioasă la purtător, astfel încât nici corijențele să nu lovească și nici examenele să nu fie supuse ratării. Apoi înțeleg că elevii de clasa a cincea ...
Citește mai mult »

Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă

De un deceniu încoace toată lumea vorbește despre criza de resurse umane din IT. Între timp industria în cauză prosperă, găsește cumva angajați și are o pondere tot mai mare în PIB. Semn că am avut dreptate când spuneam că și angajații sunt puțini, dar și know-how-ul lipsește: companiile au învățat acum să devină atrăgătoare în piața muncii, au învățat să mai și dea, nu doar să ceară și, mai ales, că activitățile de recrutare, selecție și retenție costă. Este mult de vorbit despre asta, dar nu IT-ul este problema, credeți-mă. Economiștii spun tot de un deceniu încoace că orice economie sănătoasă se bazează pe (investiții și) producție. Ori aici este adevărata criză de personal din România. Orice mic atelier de tâmplărie sau mare companie producătoare de echipamente vă poate spune că recrutarea și selecția au devenit negre coșmaruri. Că numărul candidaților s-a rărit simțitor, că formarea lor profesională este din ce în ce mai subțire și, nu în ultimul rând, că cel mai important indicator al performanței, motivația, lipsește cu desăvârșire. Cauzele sunt clare: În primul rând ...
Citește mai mult »