Din dragoste de Valentina Neacșu

Ieri am văzut o scenă care m-a inspirat. Personajele: un cuplu tânăr, el slab mort împingând un landou, ea, proaspăt ieșită din lăuzie și având triplul greutății lui, mâncând cu poftă dintr-o înghețată. La un moment dat îi oferă generos și soțului (cuplu tânăr, de la o vârstă nu mai împarți mâncarea nici sub amenințare armată), care o refuză purtând mutra ușor intrigato-dezgustată, nu înainte de a-i scana mărinimia timp de o secundă. Mi-am amintit brusc de toate poveștile de iubire care s-au curmat brusc, prematur și tragic: Romeo și Julieta, Allan și Maitreyi, doamna cu acel colier spectaculos și personajul interpretat de Leo DiCaprio în Titanic. Toate ne-au întristat și au devenit memorabile tocmai pentru că nu s-au terminat cu celebra sintagmă “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ca toate celelalte povești. Am realizat astfel brusc că personajele cu pricina au fost chiar norocoase, pentru că iubirea lor a rămas imortalizată artistic într-una dintre ipostazele grele pe care oricum toate cuplurile au darul de a le parcurge – chiar ultima. Nu aveți cum să mă ...
Citește mai mult »

Când cele așteptate chiar sosesc

Mai mult de doi ani am stat cu cel mic doar în brațe. Eram nedespărțiți, dacă întâmplator mă întâlneam cu prieteni sau cunoscuți în scurtul răgaz fără el, nu mă recunoșteau fără marsupiul verde, înflorat. Mulți își puneau probleme privitoare la sănătatea lui, puțini puteau intra în amalgamul nostru zilnic. L-am cărat cu mine în deplasări de serviciu, am făcut aprovizionarea, am mers cu cel mare la diverse extrașcolare de-ale lui, am alergat după autobuze, am probat pantofi. Am gătit, am dormit, m-am fardat sau am citit. Doi în unu, cu respirația îngreunată, fiindu-ne prea cald uneori, încurcându-ne unul pe altul deseori. Ieri am revăzut poza în care pregăteam cu el în cârcă o masă pascală și am simțit din nou senzația de arsură din coloană, durerea de spate, oboseala de atunci. Îmi doream să-l văd mare, să-l știu independent, să-mi dea un răgaz, cât de mic. În seara asta a intrat în casă, și-a schimbat pantalonii, și-a pus un bluzon peste tricou și mi-a spus încrezător: – Să te relaxezi liniștită! Puțin încurcată, mai ales că în ultima vreme ...
Citește mai mult »

De la pantofii copiilor către inducția angajaților

În scurta vacanță, încheiată prematur ieri, am participat la un voios party de copii. Ajunsi primii, lui Cezar i-a fost făcut ca la carte instructajul pentru accesul în spațiul de joacă: se lasă pantofii în dulapul alb aflat în dreapta scărilor, nu înainte de a-i descălța, și se purcede la distracție. Ceea ce s-a și întâmplat. Celorlalți copii, veniți când deja domnul responsabil de instructaj era ocupat cu invitații, nu li s-a mai comunicat nimic. Rezultatul: un dulap gol, cu o pereche de Nike pusă de-a-ndoaselea rătăcită prin el și un maldăr de încălțări chiar lângă, care încurca puțin accesul la scări. Adică așa. Iată că instructajul succint și formal a funcționat, iar lipsa lui s-a simțit. E drept că vorbim despre o situația atât de banală încât numai eu am observat asta. Și am făcut-o tocmai pentru că mi-am amintit brusc de toate firmele care angajează oameni și uită să le comunice care sunt regulile casei. Spre deosebire de petrecerile de copii, unde distracția primează, iar pantofii sunt accesorii inutile, în organizații lucrurile sunt mult mai serioase. Noii ...
Citește mai mult »

Curajul de a spune “Nu”

În primăvara lui 2016, presa românească a aruncat o bombă cu informații despre folosirea pe scară largă în spitalele românești a dezinfectanților diluați achiziționați de la firma Hexi Pharma, care era implicată într-un scandal similar încă din 2006. Dezvăluirile au condus la un final apoteotic: patronul firmei s-a sinucis, iar compania a intrat în insolvență. Și în istorie ca o organizație criminală. La momentul scandalului lucrau acolo aproximativ 50 de angajați care și-au pierdut ulterior locul de muncă, căpătând totodată o pată neagră în CV. Pentru că este greu de crezut că toată publicitatea negativă din jurul angajatorului nu le-a afectat cariera – a lucra într-o structură lipsită de scrupule, presupune, în ochiul public, fie lipsă de curaj, fie de moralitate. Și chiar dacă profilul profesional rămâne impecabil, tot există riscul să apară dificultăți de a trăi cu astfel de schelete prin sertare. În activitatea de consultanță văd adesea că cele mai vulnerabile firme sunt cele în care angajații nu au curajul de a refuza nedreptăți și sarcini aflate la limita deontologiei profesionale sau la cea a ...
Citește mai mult »

Narcise și atât

Pe o bucată de pământ din curte stă, din vara trecută, o mochetă de plastic care găzduiește, în lunile caniculare, o piscină mică. În lipsa minusculului bazin, Dor, marele câine al curții, trage enervant de covorul numai bun de ros. Iar sub el păreau a se iți niște frunze gălbejite și rupte de lupta cu plasticul verde. Zilele trecute cineva a strans toată mocheta și a așezat-o frumos pe un gard. Sub ea stăteau chinuite și frumos aliniate niște narcise de care uitasem toți. Florile au îmbobocit, iar frunzele au înverzit, chiar dacă au crescut așa, retezate și gălbejite la vârf. Vor înflori curând. Știu că a fost tata. Mi-l închipui descoperind plantele atavice și încercând resuscitarea. Am în spatele casei un fragment de tuia salvat dintr-un ghiveci, pe care îl udă încă cu sfințenie, deși nu pare a avea mari șanse de reabilitare. Mi-am amintit cum prin noiembrie mi-a adus supărat cele trei ghivece din camera lui. Le uda atât de des încât erau aproape putrezite, le mergea la fel rău precum miroseau și nu știa ce să ...
Citește mai mult »

Sfaturi pentru o masă de sărbători adevărată

A început avalanșa de articole pline de sfaturi gospodărești despre cum să prepari un ospăț pe cinste cu ocazia sărbătorilor pascale. Nu mă las mai prejos, așa că scriu și eu unul plin de know-how, pentru că opinia mea e literă de lege (din aceea de mult abrogată și uitată) pentru toți: 1. Cum să faci cel mai gustos drob? Simplu, cel mai gustos drob e salata verde. Cu multă lămâie, puțin ulei de măsline și un praf de sare. Serios, măruntaiele sunt greu digerabile și… înțelegeți… măruntaie. 2. Cum se prepară cel mai bun cozonac? N-am nici un dubiu: cel mai grozav cozonac se face la brutărie. Serios, au cuptoare speciale și timp pentru asta. Tot acolo se prepară și cea mai bună pască. 3. Ouă colorate natural? Vă spune Valentina Pățita: Pas! Am încercat eu ani la rând, toate minunile crescute din pământ. Este prea mare chinul pentru a contracara efectele oricum inofensive ale coloranților alimentari îngurgitați din an în Paști, în plus ies spălăcite și ciudățele. Dacă era o socoteală cu sfecla roșie și cojile de ceapă, rămâneam la ...
Citește mai mult »

Fake News – mai întâi a fost bârfa

Puterea obișnuinței dată de meserie mă îndeamnă să am întotdeauna dubii în privința veridicității a ceea ce îmi este prezentat ca adevăr indubitabil. La interviurile de selecție toți suntem o fuziune între zmei și Feți Frumoși. Numai realizări, ba defectele dau tot cu plus: prea ambițioși, prea muncitori, prea perfecționiști. Când fac diagnoze organizaționale, totul e numai lapte și miere prin companii, de-mi vine să întreb ce caut eu în așa tablouri idilice pline de virtuți. Iar în viața personală am auzit atâtea zvonuri abracadabrante în ceea ce mă privește, încât am senzația că unii mă cred mult mai vedetă decât voi reuși să fiu vreodată. Pur și simplu oamenilor le plac poveștile fantastice cu personaje reale, iar bârfa este combustibilul cel mai folosit în interacțiuni sociale. Ne place să ne credem fără defecte de fabricație în timp ce aruncăm cu noroi în ceilalți, doar așa, să părem mai imaculați. Și cu cât persoana în cauză prezintă mai multe bube în cap, cu atât le va inventa mai creativ pe ale altora. Sau cu cât interesul său va fi ...
Citește mai mult »

O poveste cu un șoarece

Să fie cam o lună de când în magazia care-l găzduiește iarna pe Tocăniță, zis Trifoi, zis Iepurilă, zis Bag P€&@ în El de Iepure (*) se auzeau zgomote ciudate. Ba chiar am găsit punga de mâncare a sus numitului roasă la un colț. Mi-a fost clar că am mai căpătat niște nedorite animale de companie, dar eram totuși în faza de negare: atât timp cât nu le vedeam, practic nu existau. Până într-o seară când, ridicând capacul garsonierei lui Trifoi, am văzut că avea un vizitator: un șoricel mititel, care m-a speriat de moarte în ciuda faptului că nu arăta deloc amenințător. Am țipat de au ieșit ai mei îngrijorați (sau plini de speranță) pe la ferestre și timp de două zile am vizitat iepurele doar în compania soțului. Sătulă de mișteauxuri, în a treia am luat cu mine câinii. Care furau din magazie chestii și le mutau în curte prin puncte diametral opuse, așa că am renunțat și la protecția lor. În vederea preîntâmpinării unei noi întâlniri față în față cu infama creatură, mi-am făcut așadar ...
Citește mai mult »

Salvați pârșii!

Încă nu mă prind dacă Social Media ne ajută cumva sau este un instrument 100% util involuției noastre ca specie. Probabil când am să o fac, îmi voi șterge profilele de acolo definitiv. Așadar prezentul cod portocaliu venit după cele 19 grade cu plus din trecutul weekend a prins pe picior greșit vegetația de primăvară și fauna aferentă. Includ aici berzele, care au apucat să se întoarcă din țările calde și au dat de viscol. În ciuda sfaturilor date prompt de specialiști încă dinainte de reinstalarea iernii, pe Facebook s-au viralizat imagini cu ruși și bulgari care salvează berze. Păi ce, românii sunt mai fraieri?!? Deloc, așa că au purces la apeluri disperate de a salva păsările cu pricina, chiar dacă ele par a gestiona bine situația până acum. Nu stau să număr de câte ori mi-au apărut în feed imagini cu berze autohtone în pericol doar pentru că stau țanțoșe în zăpadă. Nici câte anunțuri panicarde au apărut pe grupul de discuții al comunei. Toată lumea vrea să salveze berzele Domneștiului și ale României! Aparent confrații noștri uită ...
Citește mai mult »

Nu poți salva oamenii de ei înșiși

Vedem adesea povești de viață cu final previzibil: oameni care persistă în greșeală până la tragice deznodăminte, persoane care insistă să eșueze vizibil iar și iar. Aceleași erori, aceleași probleme, aceleași cercuri vicioase din care pare imposibil de ieșit, deși un simplu pas lateral ar fi suficient. Toți spun că vor schimbare, vor ceva nou, dar rămân în confortabilul vechi. Orice mână întinsă este refuzată: la ce bun, oricum nu va schimba nimic. Orice părere obiectivă și tranșantă este respinsă: nimeni nu poate ști cum e în acea situație insurmontabilă! Oamenii continuă să miște rotița necazului convinși că acesta le este destinul implacabil. Și fac în continuare ce știu mai bine pentru a rămâne în acel punct dureros. Este imposibil să salvezi oamenii de ei înșiși. De propriile limite, frici, scenarii. De percepțiile lor diforme, de închipuirile lor. Singura soluție este să-și găsească cumva puterea de a ieși din cutia cu dureri. La nivel organizațional, din păcate, lucrurile stau exact la fel: pare o misiune imposibilă să salvezi firmele de șefii lor. De ideile fixe și distructive, de complexele mecanisme de frânare ...
Citește mai mult »