De ce ne purtăm ca hienele?

Urmăresc de ceva vreme contul de Facebook al Eurostat. Iată şi partea bună a Social Media – aceea că-ţi oferă acces facil la informaţii interesante, doar că, spre deosebire de mizeriile care stau la vedere, acestea trebuie căutate. Astăzi a apărut topul deprivării sociale şi materiale pentru 2016. Suntem fruntaşi, locul întâi cu o frumoasă coroniţă: rata de 50%. Aşa cum vă aşteptaţi când vine vorba de noi, treaba asta e urâtă. Rău! Ce înseamnă 50% rată a deprivării? Simplu şi dramatic: că jumătate din populaţia României nu face faţă eventualelor cheltuieli neplanificate. Că nu îşi poate încălzi corespunzător casa, nu poate merge în vacanţe, nu-şi poate împrospăta garderoba, nu iese la restaurant sau nu socializează cu prietenii din motive legate de buget. Că se abţine de la cheltuieli pentru că nu le poate susţine. Demenţa este că cealaltă jumătate cheltuie ca apucata! Şi asta era în 2016, între timp deşi PIB-ul crește ca pâinea în cuptor, noi, pălmaşii simţim inflaţia din ce în ce mai mare. Deci cumpărăm tot mai puţin cu tot mai mulţi bani. Despre asta este vorba: punem mâncarea pe masă mai ...
Citește mai mult »

Lerry go!

La începutul antreprenoriatului aveam un obicei pe care îl consideram educativ: tot ce mă frapa, șoca, întrista, frustra păstram cu sfințenie, într-un folder al clientului de mail. Aveam acolo tot soiul de corespondențe halucinante, mesaje agresive sau minciuni dureroase prin naivitatea lor. Cumva speram astfel să găsesc un model general valabil al tuturor problemelor de comunicare cu oamenii din jur sau măcar să nu repet greșeli făcute și trăite deja. La fiecare schimbare de laptop, când importam toată corespondența, îmi reapărea grupul de mailuri, intitulat profetic “Să nu uiți!” (V-am spus deja că am conversații lungi cu mine! 🙂 ) Evident că nu am găsit astfel modelul general valabil. Și că de-a lungul timpului au apărut numeroase alte situații dificile sau persoane cu potențial toxic. Dar am învățat mult și nu din cele păstrate cu sfințenie, ci din interacțiunile zilnice, de la oameni grozavi, din reușite. Pare imposibil, dar așa este: cheia relațiilor bune cu potențiali candidați nu a fost la cei puțini care își încălcau promisiunile, ci la cei mulți și paroliști. La fel și cheia comunicării ...
Citește mai mult »

Țara în care se moare de muncă și cea în care se moare de frig

Apărut în anii ‘80, fenomenul muncii până la epuizare continuă să facă tot mai multe victime în Japonia, acolo unde există un adevărat cult al serviciului. Angajații ajung să lucreze până la 80 de ore pe săptămână, adesea 6-7 zile. Iar companiile profită organizând spațiul de lucru astfel încât timpul destinat transportului să fie eliminat: dormitoare, băi complet utilate, săli de masă funcționale timp îndelungat. În 2014, după numeroase cazuri de karoshi (moarte prin epuizare fizică sau sinucideri cauzate de epuizarea psihică), autoritățile de acolo au încercat, fără succes să modifice legislația în vigoare. Cazul Matsuri Takahashi, angajată a companiei Dentsu în vârstă de 24 de ani, găsită moartă în dormitorul companiei în anul 2015 a reaprins fitilul problemei. Pentru că cercetările finalizate în urmă cu o lună arată nu doar că tânăra și-a luat viața din cauza suprasolicitării și abuzurilor de la locul de muncă, dar și că firma la care lucra datorează angajaților peste 21 de milioane $ pentru munca suplimentară prestată. Este clar că vorbim despre mentalități setate cultural. Japonia este un exemplu de țară care ...
Citește mai mult »

Antreprenoriatul se învață

Am văzut că există o modă în a critica utilitatea cursurilor de antreprenoriat: nu au sens, antreprenoriatul este o genă sau, oricum, ceva ce nu poate fi deprins, doar cei cu adevărat bogați te pot învăța ceva despre asta și doar cei aleși vor pricepe. Nu organizez astfel de cursuri, dar am înființat o firmă în 2006 și de atunci tot văd diverse forme antreprenoriale – pot așadar să-mi dau cu părerea. Și să încep cu mitul acesta al antreprenorului putred de bani. Da, sunt puțini, iar rețeta lor e greu de clonat. Dar există și cei mulți, cu afaceri funcționale, care plătesc 2-40 de angajați și care satisfac nevoi punctuale ale comunității din care fac parte. Avem așadar mici magazine, saloane de înfrumusețare, diverse firme de consultanță, grădinițe, specialiști în peisagistică și numeroase altele. Unele ajung mari, altele supraviețuiesc decent până la punctul în care fondatorii vând sau decid să închidă. Tot antreprenoriat și ăsta! Dacă definim succesul unei afaceri în numărul angajaților, al punctelor de lucru sau al zerourilor din cont, probabil că astfel de forme ...
Citește mai mult »

Cum sună poveștile acum

În fiecare seară am de spus cel puțin două povești noi. Despre copii cuminți, animale drăguțe, jucării însuflețite sau întâmplări nemaiîntâlnite. Doar că nu mai e așa de simplu ca până acum. Zilele trecute, de exemplu, mi s-a cerut o poveste cu pisici. – A fost odată ca niciodată, încep eu istorisirea, o pisică pe nume… – Două pisici, vrei să zici, mă întrerupe piticul. Mă regrupez rapid: – Au fost odată ca niciodată două pisici. Pe una o chema Miau… – Cum să o cheme Miau?!? Ce nume e ăsta? O chema, evident, Albița! – Ok, pe una o chema Albița și cealaltă era Albul (*). Și Albița putea să vorbească. – Ha, ha, ha, râde piticul cu poftă. Cine a mai auzit de pisici vorbitoare?!? Albița noastră nu vorbește! – Ai dreptate, dar în povești se întâmplă tot felul de lucruri: personajele au uneori puteri supranaturale, se pot întâmpla lucruri incredibile… – Bine, bine, Albița vorbește! Și ce zice ea? – Albița spune chiar așa [insert voce gangsterească here]: În locul ăsta miroase a hoț! Presimt că Cezar va fi furat de somn imediat! Am ...
Citește mai mult »

Sărbătorile vin – ghid de supraviețuire

În caz că ați ratat calculul, începe acea perioadă din an în care trebuie să fim mai buni, mai generoși, mai apropiați. Dar, în mod deloc paradoxal, ne cam iese pe dos: suntem tot mai chiauni, nervoși, obosiți. Motivele sunt trei mari și late: presiunea socială – neapărat Crăciun înseamnă masă îmbelșugată, brad mare și frumos, copii bucălați și cuminți, familie extinsă ospătându-se zen, presiunea financiară, pentru că toate cele enumerate mai sus costă și volumul de muncă mai mare, la unii la serviciu, la alții acasă, iar pentru cei mai puțini norocoși în ambele locuri. Cum supraviețuim în nebunia care se apropie? Cele mai grele sărbători pe care mi le amintesc au fost după mari pierderi. Cei care au trecut prin asta îmi vor da dreptate: sunt cumplite, nu te poți bucura de nimic și simți festivismul ca pe ceva ipocrit, inutil, lipsit de orice substrat pozitiv. Am supraviețuit, au urmat vremuri mai bune, nici fericirea, nici necazul nu sunt constante sau măcar previzibile. Dacă ar fi să fac un ghid de supraviețuire, cam asta ar fi ...
Citește mai mult »

Inteligenţa socială

După cum am spus de multe ori pe aici, inteligenţa ca abilitate cognitivă mi se pare supraestimată. Majoritatea părinţilor îşi doresc copii cu IQ uriaş, fără să ştie provocările care vin la pachet cu asta sau care ar fi mai exact fericirea de a avea urmaşi supradotaţi. Ba chiar consider şi inteligenţa emoţională (EQ) un concept prea des folosit şi uneori de-a dreptul poetic. Este frumos să fim empatici, dar doar pentru cei din jur, la noi adesea lucrurile se întorc cu un efort perpetuu şi consistent de adaptare. În plus, reuşita în viaţă are elemente care ţin mai degrabă de comportamente non-afective, aflate uneori chiar la limita propriei acceptări. Plus că o parte dintre emoţii este indusă tocmai de contextul social şi oricât le-am recunoaşte şi îmbrăţişa, tot ne pot sabota reuşita. Ceea ce mi se pare că ar trebui să ne preocupe mai mult este inteligenţa socială (SQ). Pentru că vrem sau nu, succesul nostru este condiţionat de grup, de validarea celor din jur. Degeaba sunt un pictor de excepție, dacă abia după 100 de ani ai eternității tablourile devin capodopere. Degeaba realizez cel mai grozav ...
Citește mai mult »

Învăţăm să citim

Sunt o mamă cu un nivel de energie mic. Nu-mi place să alerg, să fac mişcare, să mă joc dinamic cu ai mei. În afară de mersul în parc şi ceva partide de badminton vara, prefer chestii statice. Activitățile mele preferate cu ei sunt aşadar jocurile de dame, table (varianta de juniori cu butoiaşe), cărţi (Macao, Şeptică, Război, Păcălici), vocabular (Fazan, Eu spun una, tu spui multe!) şi orice pune în mişcare preponderent neuroni. Nu ştiu dacă asta este soiul meu de a fi sau pur şi simplu copiez modelul matern, practic asta făcea şi mama cu mine. În ceea ce priveşte tipul ăsta de jocuri, există o provocare: pe măsură ce stimulezi copiii în astfel de îndeletniciri, vor mai multă activitate, vor noi idei, alte jocuri, alte abordări. Așa am ajuns să învăţăm la vârste mici litere, cifre, algoritmi uşori (compunerea numerelor formate din zeci şi unităţi), scrierea unor semne grafice. Și așa am început să deprindem a citi cu mult înainte de școală. Nu folosesc metodele patentate: Marele Copil a învăţat să citescă cu ajutorul ...
Citește mai mult »

Populism cu materialul clientului

Cea mai recentă acţiune forfecată de presă a actualei puteri este înfiinţarea de către Primăria capitalei noastre dragi a unui consorţiu/ holding/ mamut de firme care să gestioneze domeniile cheie: IT, sport, transport, pază şi securitate, salubrizare, etc. Care, ca orice agent economic, are nevoie de capital uman. Iar Primaria nu doar că vrea să angajeze în masă, dar o va face cu salarii competitive, și asta, zic specialiştii, ar putea da peste cap piaţa muncii. În plus, politica de angajare deloc transparentă, ar avantaja pe cei care au afinităti politice sau de sânge cu partidul aflat la conducere. Nu ştiu cât de bună sau proastă este ideea, ştiu doar că implementarea va fi oricum mediocră. Statul român are o deficiență în a face lucruri sclipitoare, este veşnic înapoia vremurilor şi logicii, are o inerţie păguboasă şi o birocraţie criminală, adică toate componentele din rețeta eșecului. Şi sunt de acord că este un demers populist, de imagine, înainte de a fi unul de eficientizare al unor procese de lucru sau fluxuri de bani. Dar dincolo de asta, ceea ce nu înțelege ...
Citește mai mult »

Mic tratat despre iubire (părintească și nu numai)

Cred că cel mai cântat refren în parenting este cel al iubirii necondiţionate. Toţi noii specialişti în creşterea odraslelor au placa respectivă, ca şi cum atunci când faci troc cu sentimentele tale, rezultatul mai merită acest nume. Iubirea este necondiţionată prin definiţie, orice ai cere pentru ea, îi anulează imediat acest nume. Dar n-ar fi doar asta: nici dacă o măsurăm nu-i mai putem spune astfel. Este poate singurul sentiment care nu are grad de comparaţie sau unitate de măsură. Nu poţi spune: pe X îl iubesc mai mult, pe Y mai spre deloc, nu există puţintel sau uriaş. Pentru că atunci vorbim de fapt despre un mix de dorințe și așteptări ușor de confundat afectiv. Iubirea este sau nu este, nu are cantitate sau oca. Dacă este arzătoare (și mă refer la amorul pătimaș), sigur nişte hormoni sunt înflăcăraţi pe acolo. Dacă pare de-a dreptul bolnavă (cazul unor părinți sau copii), poate că anxietatea de a-i pierde obiectul este de fapt pe recepţie. Pentru că da, frica are scală de la puţin la atac de panică, iubirea este doar o constantă. Am definit ...
Citește mai mult »